Blestemul faraonilor: cum conducătorii Egiptului antic îşi protejau mumiile cu ajutorul preoţilor magici

3.961 vizualizari

Deşi într-un articol din 2010 (https://www.lovendal.ro/wp52/blestemul-lui-tutankhamon-o-poveste-de-adormit-copiii/) vorbeam despre posibilitatea ca „blestemul faraonului Tutankhamon” să fie doar o poveste de adormit copiii, astăzi am să vă prezint un punct de vedere diferit faţă de cel exprimat în acel articol.

Odinioară, în Egiptul antic, existau nişte preoţi magi care cunoşteau foarte bine puterea gândului, precum şi multe alte „forţe”. Pentru a proteja mumiile regilor, ale faraonilor şi ale hierofanţilor, precum şi dublul lor, ei procedau imediat după moartea unuia dintre ei la o ceremonie care dura 28 de zile. Trei sute de preoţi psalmodiau, pe un ritm special, al cărui ton era dat de către conducătorul lor Ma-Krovu („Drept-Rostitorul”), anumite incantaţii imprecatorii, execratorii. Astfel, ei „fabricau” o formă-gând de o extraordinară putere…

S-a văzut foarte clar acest lucru cu ocazia profanării mormântului lui Tutankhamon: 90 % dintre profanatori au murit de moarte violentă, în mai puţin de doi ani… Iată acum şi povestea: preoţii aveau puteri considerate azi magice – însă nu toţi preoţii aveau astfel de puteri, şi nici marea masă a poporului. Aceşti preoţi şi-au folosit realmente, puterile, astfel încât mumiile, protejate prin formule imprecatorii care constituiau, ca să spunem aşa, nucleul unor „forţe-gând” de o formidabilă putere, se descărcau de prea multe ori în mod letal. Mai e oare nevoie să evocăm morţile violente atât de frecvente ale celor care au pătruns în mormântul lui Tutankhamon, impregnându-se astfel cu această „forţă-gând”? Desigur, se ştie foarte bine că unii au încercat să explice ceea ce s-a petrecut pe cale naturală, şi chiar folosind teoria „citostaticelor”. Problema este că un asemenea procentaj de morţi violente – de cel puţin 90% – ne lasă sceptici.

În plus, mai avem şi povestea lordului Seton, pe care o putem rezuma astfel: un cuplu de scoţieni bogaţi se întorcea acasă la Duddington, lângă Edinburgh, cu un os de faraon, adus din Egipt. Odată cu aceasta a început şi seria de catastrofe: s-a declanşat un incendiu fără nici o cauză; nepotul lor s-a îmbolnăvit de o boală gravă, pe care medicul nu a putut-o diagnostica – dar de îndată ce a fost trimis de acolo, s-a vindecat. Apoi, o servitoare a văzut o fantomă albă şi a auzit-o gemând într-o limbă străină. După aceea, fantoma a fost văzută şi de grădinar. Desigur, a fost chemată Poliţia! Nu s-a găsit nicio amprentă, nicio urmă. Apoi, bătrânul valet de cameră, intrând în încăperea unde se afla osul faraonic, a găsit toate obiectele de sticlă făcute ţăndări, deşi erau încuiate cu cheia într-un dulap şi cheia nu părăsise niciodată buzunarul lui. A urmat o stare de panică printre invitaţii cuplului, care au fugit cu toţii din Preston House. Unul dintre ei a afirmat că a auzit fantoma spunând că-şi va continua răzbunarea „atât timp cât oasele mele, desprinse din trupul meu, nu vor fi duse înapoi şi reunificate cu restul trupului, în Egipt”.

Lord Seton i-a dat osul unui medic, care şi-a rupt imediat un picior şi i-a înapoiat osul Lordului Seton. Pe scurt, mai bine să citim chiar relatarea Lordului Seton: l-a condus spre camera lui pe căpitanul Marshall, care nu se simţea bine; apoi, în condiţiile în care salonul unde era păstrat osul era încuiat cu cheia, pisica era în bucătărie, iar el nu plecase deloc din uşa salonului, a vrut să se întoarcă acolo să ia nişte ţigări. Însă sipetul era spart şi osul era făcut ţăndări, dar sipetul nu căzuse pe jos, iar în încăpere nu se afla nimeni. Toate cioburile de sticlă fuseseră „proiectate” prin salon. Singurul lucru rămas intact, pe masă, era montura de bronz a sipetului de cristal. Aceste fapte datează din 1937…