Astronomii spanioli au descoperit G1.9, steaua-companion care se apropie de noi, confirmând faptul că “planeta/steaua X” nu e un mit

129

G19 2Nişte astronomi spanioli au format un grup care se numeşte “Star Viewer Team” şi au anunţat zilele trecute o descoperire care a făcut înconjorul lumii, anunţă site-ul NWO Library. Ei pretind faptul că au descoperit un corp ceresc ce se află dincolo de Pluto, dar care are de două ori mărimea planetei Jupiter, cea mai mare planetă din sistemul nostru solar. Noul obiect ceresc a primit numele oficial de “G1.9” şi se pare că este o stea maronie pitică, care are în jurul său planete sau sateliţi.

Dar ce este o stea pitică maronie? Este un corp ceresc, care are o masă mai mică de 13 ori masa planetei Jupiter; dacă ar fi avut o masă mai mare, s-ar fi transformat în stea normală. Dar o masă mai mică decât limita de mai sus, înseamnă că presiunea gazului din interiorul miezului astrului nu va fi destul de suficientă pentru a arde (la fel ca Soarele nostru) şi nu va rămâne decât o sferă uriaşă de gaz, fără lumină, denumită “pitică maronie”.

Pe de altă parte, în galaxia noastră s-a observat faptul că marea majoritate a stelelor fac parte din sisteme solare binare, ceea ce înseamnă prezenţa a doi sori. Uneori, ambii sori sunt capabili să ardă; alteori doar o singură stea devine strălucitoare, cealaltă transformându-se în stea pitică maronie. Cei doi sori se rotesc în jurul unui centru imaginar, denumit baricentru.

Cât priveşte G1.9, acesta se pare că se mişcă într-o elipsă între cea mai îndepărtată planetodoidă din sistemul nostru solar (Pluto) şi marginea sistemului nostru solar (aproape de Norul lui Oort). Noua stea pitică maronie se pare că este localizată între 60 şi 66 unităţi astronomice distanţă – la perigeu (1 unitate astronomică = distanţa dintre Soare şi Pământ; perigeu = punct în care un astru aflat în mişcare orbitală se găseşte cel mai aproape de pământ), în direcţia constelaţiei Săgetătorul. La apogeu (apogeu =  punctul cel mai depărtat de pământ la care se află un astru pe orbita sa), distanţa faţă de pământ este de câteva sute de unităţi astronomice, ca urmare a orbitei eliptice extrem de mari.

Cum a fost descoperit G1.9?

De fapt, G1.9  a fost identificat pentru prima oară drept o “rămăşiţă de supernovă” în anul 1984 de către Dave Green, de la Universitatea din Cambridge şi a fost studiat în detaliu de radiotelescopul NRAO, în anul 1985. Datorită mărimii sale foarte mici, neobişnuit pentru o supernovă, s-a crezut iniţial că ea nu are mai mult de 1.000 de ani vechime. După 23 de ani, observaţiile cu raze X făcute de către Observatorul NASA Chandra X-Ray a relevat faptul că obiectul era mult mai mare decât ultima oară când a fost observat, pentru că a crescut cu 16% în mărime! Uimiţi de această observaţie, cunoscând faptul că supernovele nu cresc atât de repede decât dacă au explodat, astronomii au explicat că G1.9 ar fi o supernovă extrem de tânără, neavând mai mult de 150 de ani vechime. Dar e o problemă; o asemenea supernovă ar fi trebuit să fie observată de pe Pământ în jurul anilor 1860, lucru care nu s-a întâmplat.

De aceea, astronomii spanioli, observând şi anomaliile gravitaţionale apărute de ceva timp în Norul lui Oort, cauzate de un obiect cu o masă considerabilă, au stabilit faptul că creşterea în mărime a lui G1.9 se datorează faptului că obiectul se apropie de Pământ! Astronomii spanioli trebuie să convingă comunitatea astronomică internaţională că G1.9 nu e o supernovă, ci o stea maronie pitică în interiorul sistemului nostru solar. Dar nu va fi o misiune atât de uşoară.

Imaginea de mai jos, cea din stângă, a fost luată în anul 1985, în unde radio. Imaginea din dreapta a fost luată, în raze X, în anul 2008. Se observă clar că obiectul din dreapta este mai mare. Criticii astronomilor spanioli spun că acest lucru nu se datorează faptului că obiectul s-a apropiat de Pământ, ci datorită învelişului rezidual care a avansat de la o stea care a explodat.

G19

Şi totuşi, G1.9 nu e supernovă!

Pentru a vedea dacă G1.9 e supernovă sau stea pitică maronie, o putem compara cu o binecunoscută stea pitică Gilese 229A (în stânga imaginii). Să privim bandele de emisie cu microunde de la fiecare obiect; bandele marcate cu roşu închis arată că acolo sunt temperaturile cele mai înalte. Se observă că G1.9 emite o căldură asemănătoare cu cea a lui Gilese 229A. Dacă G1.9 ar fi fost o supernovă, atunci zona sferică ar fi trebuit să fie rece, din momentul ce gazul fierbinte ejectat din stea ar fi trebuit să fie concentrat în învelişul exterior.

G19 Gilese 229A

Iată că, încetul cu încetul, ştiinţa demonstrează faptul că Soarele nostru are un companion. Pentru mai multe detalii, citiţi şi articolul: Precesia echinocţiilor, fenomenul care demonstrează că Soarele nostru are un companion