Adevărata istorie a loviturii de stat de la 23 august 1944

Drama României în anul 1940

România a trecut, la sfirşitul deceniului al treilea, prin cea mai nefastă perioadă din istoria sa interbelică. Germania hitleristă, antrenată într-un război total de cuceriri îşi continua marşul ei triumfal de îngenunchiere a Europei. Stalin statornicise cu Hitler un pact senzaţional de neagresiune şi colaborare, precum şi o înţelegere secretă de împărţire a spaţiilor răsăritene (23 august 1939). Cehoslovacia era dezmembrată şi cotropită (15 martie 1939). Polonia era desfiinţată (27 septembrie 1939). Mica înţelegere era destrămată, iar înţelegerea Balcanică era practic inexistentă. Aliata tradiţională a ţării noastre, Franţa, avea să cunoască o înfrîngere umilitoare (17 iunie 1940), iar Marea Britanie, nimicitor bombardată, se pregătea febril să înfrunte, cu curajul disperării, ameninţarea debarcării germane.

În urma presiunilor ameninţătoare ale Germaniei, România fusese constrânsă să abandoneze: la Sud, Cadrilaterul, în favoarea Bulgariei (7 septembrie 1940), iar, la Vest, jumătate din Transilvania românească, în favoarea Ungariei (30 august 1940), — după ce, în urma unui ultimatum sovietic, cedase, fără rezistenţă, puternicei vecine din Est, străvechile provincii româneşti, Basarabia şi Bucovina de Nord (26 iunie 1940). (Anglia şi Franţa, care garantaseră (la 13 aprilie 1939) independenţa şi integritatea teritorială a României, notificaseră (la 14 decembrie 1939) că garanţiile contractate ar putea funcţiona numai în condiţiuni care depindeau de atitudinea altor state (neutralizarea Italiei şi intrarea Turciei în război).

Izolată de toate ţările Europei, România de atunci, înconjurată exclusiv de state inamice revendicative şi încăpută sub oprimarea unei dictaturi, nu avea altă cale de urmat decât o subordonare docilă în faţa Germaniei. (Drumul acestei subordonări fusese pregătit de diplomaţia oportunistă a guvernelor anterioare ale fostului rege Carol al II-lea, prezidate da agenţii fideli ai ex-suveranului, Gheorghe Tătărescu şi Ion Gigurtu). Guvernul de dictatură al generalului Antonescu, instaurat la cârma ţării cu concurs german, dar împotriva voinţei obşteşti, a promovat înlănţuirea României în orbita de interese ale Germaniei (care voia să-şi asigure, pentru planurile ei de expansiune, cerealele şi petrolul românesc), anihilând facultatea de opţiune liberă a naţiunii.

Intrarea României în războiul anti-sovietic

Intrarea ţării noastre în războiul antisovietic, ca aliată militară a Germaniei (22 iunie 1941) a fost iniţial justificată de obligaţia morală şi patriotică da a recupera provinciile de răsărit ale ţării, ocupate în mod samavolnic cu un an în urmă, provincii care altminteri ar fi fost expuse cruntelor devastări hitleriste. România nu a intrat în război ca un stat agresor. Războiul României, până la Nistru, a fost un război just, care s-a bucurat de acordul şi aprobarea opiniei publice româneşti.

Continuarea ofensivei româneşti peste Nistru, sancţionată de opoziţie şi de guvernele occidentale

Continuarea ofensivei, peste graniţele etnice ale neamului, alături de Wermachtul german, s-a făcut însă împotriva voinţei naţionale, care şi-a manifestat, prin exponenţii ei reprezentativi, dezacordul şi dezavuarea şi a cerut, prin aceiaşi exponenţi, ca guvernul militar care se instalase la putere să înceteze imediat ceea ce numea: „urmărirea inamicului până la distrugerea lui” şi să retragă armata română din teritoriul străin invadat.

În memoriile de protest adresate guvernului dictatorial, luliu Maniu şi I. C. Brătianu au cerut insistent ca armata română să fie oprită la Nistru. În acelaşi timp, în solicitări adresate în scris Aliaţilor şi prin intermediul guvernului britanic şi al legaţiilor ţărilor neutre, au cerut ca România să fie considerată ţară ocupată de nemţi, iar guvernul ei de dictatură militară să fie socotit nereprezentativ şi să nu se facă confuzie între România şi respectivul guvern. Teza unei Românii aliate sub ocupaţie hitleristă, susţinută de opoziţie, a fost parţial însuşită ca atare de către unele cancelarii occidentale.

Guvernul Marii Britanii a pus în vedere guvernului român că depăşirea Bugului (de către armata română) va avea drept consecinţă declararea stării de război, avertisment de care generalul Antonescu (care nu se putea dasprinde de angrenajul militar german) nu a ţinut seama.

România, declarată stat agresor, alături de Germania

Continuarea războiului din Est a determinat declaraţia de război a Angliei (6 decembrie 1941) iar, mai târziu (6 iunie 1942), la insistenţa guvernului sovietic, a Statelor Unite (cărora România le declarase război la 12 decembrie 1941), care s-au considerat şi ele în stare de război cu ţara noastră, România şi-a atras, ca urmare, calificarea gravă de „stat satelit al Germaniei” şi „stat agresor”. Această calificare a adus ţării nenumărate daune la Conferinţa de pace. (Dacă România ar fi fost considerată, aşa cum a cerut opoziţia, ţară ocupată de armata germană, desigur că ar fi beneficiat de alt statut şi de alt tratament).

Opoziţia politică din România, unită împotriva războiului

Începând cu primăvara anului 1941 şi mai apoi pe toată durata războiului (început în vara aceluiaşi an), exponenţii autorizaţi ai opiniei publice româneşti, Iuliu Maniu şi Dinu Brătianu, în numele partidelor politice pe care le conduceau şi care polarizau majoritatea masivă a adeziunilor româneşti, au depus străduinţe remarcabile şi neostenite pentru contracararea acţiunilor guvernamentale, pentru desprinderea României din alianţa politică şi militară încheiată de guvern cu Germania, împotriva adeziunii la Pactul Tripartit, apoi pentru încetarea campaniei din răsărit şi pentru restaurarea aşezămintelor democratice, înăbuşite violent de restricţiile practicate de regim. Concomitent cu desfăşurarea unei ample acţiuni propagandistice, pentru alimentarea încrederii româneşti în victoria Aliaţilor, dar şi împotriva fascismului şi a dictaturii, aceşti exponenţi au militat, asumându-şi toate riscurile, pentru consolidarea opoziţiei, pentru pregătirea unui viitor regim democratic, pentru restaurarea alianţelor tradiţionale româneşti şi, în final, pentru răsturnarea dictaturii interne şi ieşirea ţării din război.

Între 6 septembrie 1940 şi 21 martie 1944, Iuliu Maniu a adresat lui Antonescu 14 scrisori de protest, iar Dinu Brătianu – 6 (împotriva măsurilor administrative şi a celor cu caracter economic, împotriva persecuţiilor rasiale, împotriva restricţiilor civile şi politice, împotriva continuării războiului).

„Opoziţia unită” din România, constituită iniţial din Partidul Naţional-Ţărănesc şi Partidul Liberal (1941), a fost amplificată la sfârşitul anului 1942 (28 decembrie 1942) prin adeziunea Partidului Socialist, condus de Titel Petrescu. În primăvara anului 1944 s-a realizat şi integrarea partidului comunist, în organizaţia intitulată „Blocul Naţional Democratic” (20 iunie 1944). Colaborarea secţiei din România a partidului comunist, care era tributară „Kominternului”, a fost refuzată în mod constant în perioadele premergătoare autodizolvării „Komintern”-ului (15 mai 1943), deoarece orientarea respectivei secţii româneşti era întemeiată pe hotărîrile Congreselor III, IV şi V ale partidului comunist, care cuprindeau postulate absurde şi inacceptabile ce lezau integritatea teritorială şi suveranitatea României. (Aceste postulate au fost ulterior, în mod explicit, abandonate).

Lovitura de stat de la 23 august 1944, pregătită încă din 1942

În iarna anului 1942 (la 24 ianuarie 1942) Maniu a început o operaţie internă de atragere a Palatului în acţiunea pe care o pregătea. Regele Mihai şi Regina-Mamă Elena, ale căror reticenţe faţă de Antonescu şi guvernarea lui erau cunoscute, s-au integrat cu discreţie dar cu hotărâre în politica anti-hitleristă. Ionel Mocsoni-Styrcea (mareşalul de mai târziu al Palatului), adversar hotărât al lui Antonescu, a fost conspiratorul de căpetenie din preajma Regelui, cu merite deosebite în reuşita acţiunii.  El s-a asigurat de colaborarea devotata a lui Mircea Ioaniţiu, secretarul  Regelui, şi de fidelitatea adjutanţilor regali (generalul Lazăr, coloneii Emilian Ionescu şi Gherghel şi maiorul Udrischi, precum şi de concursul dat de Iorgu Ghica, Ionescu-Bălăceanu şi o parte din personalul civil al Palatului).

Între timp s-a întreprins o acţiune insistentă de prelucrare si de câştigare a ofiţerilor superiori din armată pentru planurile opoziţiei (generalii Sănătescu, Racoviţă, Potopeanu, Iosif Teodorescu, Gh Niculescu, I. Boiteanu, Vasiliu-Răşcanu, V. Dombrovski, I. Creţulescu etc.) Un sprijin deosebit de important a fost asigurat de diplomaţii de carieră, în funcţie la Ministerul Afacerilor Străine de la Bucureşti şi la legaţiile României din capitalele europene care s-au integrat în grupul de conspiraţie organizat de directorul Cabinetului şi al Cifrului Grigore Niculescu-Buzeşti: Constantin Vişoianu, Alexandru Cretzianu, Victor Rădulescu-Pogoneanu, Camil Demetrescu, E. Oprişan, E. Lăzarescu, Neagu Djuvara, Florica Spirescu, Alina Economu şi alţi funcţionari din Centrală. Grigore Niculescu-Buzeşti a fost centrul de legătură al conspiraţiei, care asigura contactul cu Palatul şi partidele de opoziţie precum şi legăturile, prin cifru şi curieri, cu străinătatea.

Comuniştii, dispuşi să colaboreze cu celelalte partide de opoziţie

În noiembrie 1943, Lucreţiu Pătrăşcanu, unul din liderii Partidului Comunist Român, aflat la domiciliu vegheat la Poiana Ţapului) solicită (fără încuviinţarea factorilor de decizie ai secţiei comuniste ,,interne”) o întrevedere cu Iuliu Maniu. Acceptând propunerea, Maniu se întâlneşte cu Pătrăşcanu, succesiv, în locuinţa lui Corneliu Coposu (str. Dr. Marcovici nr. 9. etaj 6) şi în locuinţa lui Emil Ghiezan (str. Ion Ghica nr. 5, etaj 4) de trei ori în cursul anului 1943, şi de două ori la începutul anului următor şi analizează împreună cu el modalităţile răsturnării situaţiei interne din România şi a încetării războiului din răsărit. Cu acel prilej, Pătrăşcanu îi aduce la cunoştinţă lui Maniu că o parte din comuniştii cu care este în contact au abandonat tezele considerate inacceptabile ale congreselor III, IV şi V şi că erau gata să colaboreze cu opoziţia românească în baza unui program minimal privind independenţa, suveranitatea şi integritatea teritorială a ţării şi restaurarea instituţiilor democratice şi a orânduirii constituţionale, cu regim parlamentar pluralist şi alegeri libere.

Contacte secrete între guvernul Antonescu şi SUA

Ministrul de externe român, Mihai Antonescu, cu prudenţa şi discreţia pe care o impuneau situaţia României şi angajamentele ferme ale ţării, contractate de guvernul Antonescu faţă de nemţi, începuse, după Stalingrad, sondaje care urmăreau retragerea ţării din război, prin diplomaţii români de la Madrid, Lisabona, Ankara, Roma şi Cetatea Vaticanului. Toate aceste demersuri au rămas în stadiu de sondaj. Cele mai intense şi mai temeinice tratative au fost purtate la Madrid, cu ambasadorul american Carlton Hayes, care a iniţiat un demers şi a acceptat să transmită, în cel mai mare secret, guvernului său, poziţia lui Mihai Antonescu, comunicată iniţial prin secretarul de legaţie Scarlat Grigoriu, apoi prin diplomatul de la Bucureşti, Camil Bemetrescu, împuternicit să avanseze angajamente ale guvernului român şi, în cele din urmă, prin secretarul lui Antonescu, Gheorghe Barbul (aprilie 1944). Scarlat Grigoriu, chemat la Bucureşti, pentru instrucţiuni suplimentare, i-a vizitat pe Maniu şi Brătianu (la 8 martie 1944), cărora le-a împărtăşit confidenţial stadiul tratativelor. Diplomaţii români au obţinut în cursul tratativelor de la ambasadorul Hayes garanţia Statelor Unite privind independenţa şi suveranitatea României, pentru cazul când s-ar realiza imediat „capitularea fără condiţii” (care putea fi ameliorată) şi a dat asigurări că America nu va îngădui stabilirea unor zone de influenţă în Europa. Negocierile de la Madrid au fost ulterior blocate de tratativele de la Cairo.

Încep negocierile de la Cairo

La 2 martie 1944, emisarul „Opoziţiei Unite” din România, Barbu Ştirbey, pleacă spre Istanbul, însoţit de fiica sa Eliza B. Boxshall, pentru „soluţionarea unor interese comerciale”. Gestapoul, care privea cu suspiciune această deplasare, încearcă să o obstaculeze, în Bulgaria, arestând pe fiica lui Ştirbey, care avea cetăţenia engleză. Ştirbey însă îşi continuă singur călătoria şi ajunge la Istanbul. La 13 martie 1944, Ştirbey soseşte la Cairo, unde reprezentanţa plenipotenţiară, a celor trei mari aliaţi era constituită. Negocierile încep la 17 martie. Ştirbey prezintă mesajul lui Maniu, trimis în numele opoziţiei din România. În mesajul respectiv se anunţă obiectivul urmărit, şi anume: ieşirea României din Axă şi din război, răsturnarea guvernului Antonescu, colaborarea cu Aliaţii şi organizarea de măsuri militare şi economice împotriva Germaniei şi se solicită de la guvernele aliate asigurări pentru respectarea independenţei şi suveranităţii României, a drepturilor sale teritoriale, aplicarea principiilor stabilite prin Charta Atlanticului, anularea „arbitrajului” fascist de la Viena şi o comprehensiune generoasă pentru situaţia specială a României democratice, antihitleriste şi antidictatoriale. În acelaşi timp, se cerea să se acorde României statutul de „cobeligeranţă”, să se asigure de către Aliaţi contracararea eventualelor atacuri care ar putea fi întreprinse de către Bulgaria şi Ungaria împotriva ţării. De asemenea, se cerea să fie sprijinită prin măsuri militare lovitura de stat preconizată, împotriva tendinţelor represive ale armatei germane. Asupra conţinutului respectivului mesaj, Cloyce Kenneth Huston (de la Divizia aliată pentru afaceri europene) raportează (la 21 martie 1944) că propunerile lui Maniu „sunt mult mai încurajatoare decât ne-am aşteptat şi nu trebuie să fie minimalizate, ele oferind o posibilă teză de discutat”.

Se apropie lovitura de stat…

La 22 iunie 1944 este trimisă o telegramă cifrată, expediată prin Direcţia Cabinetului şi a Cifrului din Ministerul Afacerilor Străine (fără ştirea ministrului) pe linia canalului Ankara, care cuprinde comunicarea „Opoziţiei Unite” din România că au fost luate toate măsurile preliminare pentru punerea în aplicare a loviturii de stat şi că se aşteaptă semnalul operaţiunii. Totodată, se cere ca în momentul răsturnării situaţiei din România să fie declanşată o ofensivă puternică anti-germană care să reţină trupele hitleriste pe front şi să se trimită în Capitală 2 000 de paraşutişti şi armament pentru 3 000 de oameni, spre a se asigura reuşita loviturii. În subsidiar se cere ca, în cazul în care răsturnarea din România ar determina atacuri din Ungaria şi Bulgaria, să fie bombardate de către Aliaţi punctele de pătrundere ale trupelor invadatoare. (Reprezentanţa Aliată trimite la 27 iunie 1944 copia mesajului guvernului sovietic).

În perioada următoare, şi anume la 18 iulie 1944 şi la 7 august 1944, Maniu repetă, prin telegrame cifrate trimise la Cairo, cererea pentru comunicarea semnalului de declanşare a acţiunii, dar nu se primeşte răspuns. În sfârşit, la 20 august 1944, comunică Reprezentanţei Aliate de la Cairo că „Opoziţia Unită” din România a hotărât să nu mai aştepte de la Cairo semnalul, conform stipulaţiunilor anterioare, ci să treacă la acţiune, în momentul pe care îl va socoti oportun, fără să mai aştepte vreun alt mesaj.

Occidentalii au lăsat pe mâna ruşilor implicarea în lovitura de stat preconizată

Cauzele care au determinat tăcerea Reprezentanţei Aliate de la Cairo între 12 iunie 1944 şi 20 august 1944 sunt:

* sectorul românesc al frontului anti-hitlerist se afla pe planul al doilea, datorită operaţiunilor de mare amploare din Normandia;

* aliaţii anglo-americani îşi delimitaseră interesele faţă de statele sud-est europene, lăsând Uniunii Sovietice întreaga latitudine pentru soluţionarea problemei româneşti. La 2 mai 1944, răspunzând unui mesaj a lui Molotov, Churchill precizase : „Vă considerăm liderii noştri în politica faţă de România”; la 22 mai 1944, Forreign Office-ul comunicase principalului delegat britanic de la Cairo, Lord Moyne, că „britanicii încetează de a lua iniţiativa în afacerile româneşti; la 5 mai 1944, Eden îşi declarase acordul faţă de ambasadorul F. T. Gusev că U.R.S.S. trebuie să conducă problema României, iar englezii — chestiunile greceşti”.

Lovitura de stat trebuia să fie pe 26 august

S-au întreprins pregătiri secrete pentru organizarea loviturii de stat, cunoscute de un număr infim  de conspiratori.  S-a stabilit ziua de 26 august 1944 pentru declanşarea acţiunii, perfectându-se toate măsurile organizatorice pe care le îngăduia situaţia, fără însă să se renunţe la ultimele tentative şi presiuni exercitate asupra mareşalului Antonescu pentru a-l determina să-şi asume neîntârziat el însuşi răspunderea armistiţiului.

Devansarea datei cu trei zile, pe 23 august 1944, a fost determinată de două motive importante: planul mareşalului Antonescu de a pleca (la 23 august 1944) pe Frontul Moldovei şi intenţia lui de a intra în legătură cu autorităţile germane spre a obţine dezlegarea lui Hitler pentru ieşirea României din război. Amândouă perspectivele ar fi determinat eşuarea tentativei. Era cunoscută intervenţia brutală a Germaniei (de la 19 martie 1944) din Ungaria, declanşată în momentul când s-a sesizat o vagă intenţie de schimbare de front la conducătorii unguri. Exista certitudinea că încercarea lui Antonescu de a face apel la cavalerismul „aliaţilor” germani, pentru a permite retragerea ţării noastre din război, ar fi provocat ocuparea militară imediată a ţării. Pe de altă parte, consiliile date lui Antonescu de a renunţa la planul lui de a obţine acordul german pentru respectivul obiectiv s-au dovedit infructuoase, ca şi insistenţa ce s-a depus pe lângă el, până în ultima zi, pentru a-l convinge să încheie armistiţiul imediat.

În consecinţă, singura cale de urmat, cu oarecare şansă de reuşită, era arestarea lui Antonescu şi realizarea răsturnării înainte ca nemţii să poată lua măsuri pentru anihilarea ei.

Cum a decurs lovitura de stat?

Măsura a fost hotărâtă chiar în cursul dimineţii de 23 august 1944, cu multă temeritate, prin consensul factorilor decisivi. Riscurile asumate au fost deosebit de mari, deoarece pregătirea operaţiunii era incompletă şi probabilităţile de reuşită destul de limitate. Elementul surpriză a jucat rol hotărâtor, iar fidelitatea şi eroismul trupelor române (puţine şi slab înzestrate) a suplinit lacunele de pregătire.

Mareşalul Antonescu era interlocutorul preferat al guvernului sovietic şi, în parte, şi al guvernelor de la Londra şi Washington, care aveau (cu justă apreciere) îndoieli asupra şanselor de reuşită ale regelui şi opoziţiei de a realiza lovitura de stat preconizată împotriva lui Antonescu şi împotriva nemţilor, fără concurs din afară, dată fiind prezenţa masivă de trupe germane în România. (Guvernele aliate nu au făcut un secret din această opţiune). Mareşalul Antonescu exercita autoritatea în stat şi controlul asupra administraţiei; era şeful necontestat al unui guvern obedient, al armatei române (a cărei loialitate faţă de Suveran şî aversiunea faţă de fascism nu erau pe deplin cunoscute de către exponenţii guvernelor aliate); el cunoştea, la perfecţie, forţele Wehrmachtului din ţară şi de pe front; el beneficia de toate şansele de a putea realiza schimbarea de front, cu cele mai puţine riscuri de eşec.

În schimb, pentru opoziţia realizarea obiectivului urmărit avea un caracter de aventură. Tocmai de aceea, atât regele Mihai cât şi opoziţia întreagă (fără nicio excepţie) erau iniţial de acord să ofere întregul lor concurs mareşalului Antonescu, în cazul în care acesta ar fi putut fi convins, în timp util, să procedeze neîntârziat la încheierea armistiţiului. Toate pregătirile pentru lovitura de stat erau însă făcute şi pentru varianta (care se preconiza) că Antonescu va refuza să se desprindă din alianţa Germaniei sau va încerca să negocieze cu Hitler ca România să iasă din război. În acest caz fiecare ceas de întârziere ar fi putut compromite definitiv şi iremediabil reuşita şi ar fi condus, la ocuparea ţării de către nemţi.

La 23 august 1944, ora 17, la Palatul regal, mareşalul Antonescu, care a respins categoric îndrumarea cominatorie a regelui de a înceta imediat războiul din Est şi de a încheia armistiţiul, a fost arestat, dimpreună cu vice-preşedintele  consiliului, Mihai Antonescu, şi principalii factori de decizie din guvern. Noul guvern (de armistiţiu) s-a constituit din militari, sub conducerea generalului adjutant Constantin Sănătescu. (Iuliu Maniu, solicitat în prealabil, cu insistenţă, de către rege şi toţi exponenţii partidelor politice din blocul antifascist să prezideze noul guvern, a declinat această sarcină, cu motivarea că nu poate prezida un cabinet căruia i se impune să accepte amputarea teritoriului naţional prin acceptarea frontierei româno-sovietice din 1940, care îngloba în graniţele U.R.S.S. Basarabia şi Nordul Bucovinei ; de asemenea, socotea că armistiţiul este o convenţie cu caracter militar şi trebuie să fie încheiată de către un guvern militar).

Tot Maniu a recomandat formula ca reprezentanţii partidelor politice ale Blocului Naţional Democratic să participe în calitate de miniştri de stat în guvern, pentru a oferi opiniei publice din ţară şi din străinătate garanţia politică indispensabilă guvernului militar. După realizarea răsturnării politice, regele a citit o proclamaţie redactată de Grigore Niculescu-Buzeşti, iar guvernul s-a adresat românilor printr-o declaraţie solemnă, cerându-le să se solidarizeze în jurul regelui pentru a urma noul destin al ţării. Ministrul Afacerilor Străine a informat Aliaţii şi guvernele străine despre schimbarea survenită şi a invitat pe reprezentanţii germani să părăsească România.

ATENTIE! Intrucat nu toate sursele sunt de incredere si, uneori, este foarte greu pentru a fi verificate, unele articole de pe site-ul lovendal.ro trebuie sa fie luate cu precautie. Site-ul acesta nu pretinde ca toate articolele sunt 100% reale, scopul fiind acela de a prezenta mai multe puncte de vedere si opinii asupra unui anumit subiect (chiar daca acestea par a fi contradictorii). Asadar, erorile si ambiguitatile nu pot fi excluse complet. Prin urmare, nu ne asumam nicio responsabilitate pentru actualitatea, acuratetea, caracterul complet sau calitatea informatiilor furnizate. Utilizatorii folosesc continutul acestui site pe propriul risc.