O mare enigmă: cum ar fi percepută lumea noastră de observatorii care se mișcă în vid cu o viteză mai mare decât viteza luminii?
Cum ar fi percepută lumea noastră de observatorii care se mișcă în vid cu o viteză mai mare decât viteza luminii? Potrivit teoreticienilor de la universitățile din Varșovia și Oxford, o astfel de viziune ar fi diferită de cea pe care o întâlnim zi de zi, prin prezența nu doar a fenomenelor spontane, ci și a particulelor care parcurg mai multe căi în același timp. Mai mult, însuși conceptul de timp ar fi complet transformat: o lume supraluminică ar trebui caracterizată prin trei dimensiuni temporale și o dimensiune spațială și ar trebui descrisă în limbajul familiar al teoriei câmpurilor. S-a constatat că prezența unor astfel de observatoare superluminice nu duce la nimic inconsistent din punct de vedere logic; mai mult, este foarte posibil ca obiectele superluminice să existe cu adevărat.
„La începutul secolului al XX-lea, Albert Einstein a redefinit complet modul în care percepem timpul și spațiul. Spațiul tridimensional a dobândit o a patra dimensiune: timpul, iar conceptele de timp și spațiu, care până acum fuseseră separate, au început să fie tratate ca unul singur. În teoria relativității speciale formulată în 1905 de Albert Einstein, timpul și spațiul diferă doar prin semne în unele dintre ecuații”, a explicat profesorul Andrzej Dragan, profesor la Facultatea de Fizică a Universității din Varșovia și la Centrul pentru Tehnologii Cuantice al Universității Naționale din Singapore.
Einstein și-a bazat teoria relativității speciale pe două ipoteze: principiul relativității lui Galileo Galilei și constanța vitezei luminii. După cum susține Andrzej Dragan, prima lege este fundamentală, aceasta presupunând că în fiecare sistem inerțial legile fizicii sunt aceleași și toți observatorii inerțiali sunt egali. De obicei, acest principiu se aplică observatorilor care se mișcă unul față de celălalt cu viteze mai mici decât viteza luminii (c). Totuși, nu există niciun motiv fundamental pentru care observatorii care se mișcă în raport cu sistemele fizice descrise cu viteze mai mari decât viteza luminii să nu fie supuși acesteia, susține Dragan.
Ce se întâmplă când presupunem – cel puțin teoretic – că lumea poate fi observată din cadre de referință superluminice? Există posibilitatea ca acest lucru să permită încorporarea principiilor de bază ale mecanicii cuantice în teoria relativității speciale. Această ipoteză revoluționară a profesorului Andrzej Dragan și a profesorului Artur Ekert de la Universitatea din Oxford.
Acolo au considerat cazul simplificat al ambelor familii de observatori într-un spațiu-timp format din două dimensiuni: una spațială și una temporală. În publicația lor, „Relativitatea observatorilor superluminici în spațiu-timp 1+3”, un grup de 5 fizicieni a mers un pas mai departe, prezentând concluzii despre întregul spațiu-timp cvadridimensional. Autorii au pornit de la conceptul de spațiu-timp corespunzător realității noastre fizice: cu trei dimensiuni spațiale și o dimensiune temporală.
Totuși, din punctul de vedere al observatorului superluminic, doar o singură dimensiune a acestei lumi păstrează un caracter spațial, cea de-a lungul căreia particulele se pot mișca. „Celelalte trei dimensiuni sunt dimensiuni temporale”, a explicat profesorul Andrzej Dragan. „Din punctul de vedere al unui astfel de observator, particula «îmbătrânește» independent la fiecare dintre cele trei momente. Dar, din punctul nostru de vedere, aceasta pare o mișcare simultană în toate direcțiile spațiului, adică propagarea unei unde mecanice cuantice sferice asociate cu o particulă”, a comentat profesorul Krzysztof Turzynski, co-autor al articolului.
Acest lucru este, așa cum a explicat profesorul Andrzej Dragan, în conformitate cu principiul lui Huygens, formulat încă din secolul al XVIII-lea, conform căruia fiecare punct atins de o undă devine sursa unei noi unde sferice. Acest principiu s-a aplicat inițial doar undelor luminoase, dar mecanica cuantică l-a extins la toate celelalte forme de materie.
Cum schimbă acest lucru descrierea lumii pe care o introducem observatorilor superluminici? După ce se iau în considerare soluțiile superluminale, lumea devine nedeterministă, în schimb particulele încep să se miște simultan, una câte una, de-a lungul mai multor traiectorii, conform principiului cuantic al superpoziției. „Pentru un observator superluminic, particula punctuală newtoniană clasică încetează să mai aibă sens, iar câmpul devine singura mărime care poate fi utilizată pentru a descrie lumea fizică”, a remarcat Andrzej Dragan.
Din 2008, cercetam si cautam adevarul in domenii precum istoria, religia sau metafizica. Am publicat peste 15.000 de articole; munca este imensa, dar si costurile aferente sunt foarte mari. Publicitatea Google Adsense nu acopera toate costurile, iar pentru a continua munca si proiectul, avem nevoie de ajutorul vostru. Orice donatie conteaza, indiferent de suma. Toti banii stransi se vor duce catre acest proiect, dar si pentru cercetarea unor subiecte controversate din istorie, inclusiv cercetari genealogice. Va multumim din suflet!
DONATI prin PAYPAL:
DONATI prin CONT BANCAR (ING BANK):
- Cont LEI: RO53INGB0000999917643869
- Titular: ASOCIATIA GENIA - GENEALOGIE SI ISTORIE CUI:51669957
- Email: contact@genia.ro
- Nr.inregistrare Min.Justitiei: 1036/A/2025
Cum ar fi percepută lumea noastră de observatorii care se mișcă în vid cu o viteză mai mare decât viteza luminii? Potrivit teoreticienilor de la universitățile din Varșovia și Oxford, o astfel de viziune ar fi diferită de cea pe care o întâlnim zi de zi, prin prezența nu doar a fenomenelor spontane, ci și a particulelor care parcurg mai multe căi în același timp. Mai mult, însuși conceptul de timp ar fi complet transformat: o lume supraluminică ar trebui caracterizată prin trei dimensiuni temporale și o dimensiune spațială și ar trebui descrisă în limbajul familiar al teoriei câmpurilor. S-a constatat că prezența unor astfel de observatoare superluminice nu duce la nimic inconsistent din punct de vedere logic; mai mult, este foarte posibil ca obiectele superluminice să existe cu adevărat.
