Violenţa sălbatică a comunismului, aşa cum a fost ea predicată de Marx, de Lenin şi de alţi reprezentanţi criminali bolşevici

28 vizualizari

Pe 5 mai 2018, preşedintele Comisiei Europene, Jean Claude Juncker, a făcut un gest nesăbuit şi incredibil pentru un înalt oficial european: pur şi simplu l-a elogiat pe Karl Marx, ideologul comunismului, cu ocazia comemorării a 200 de ani de la naşterea acestuia. Juncker a spus despre Marx că „a fost un filozof care a gândit în viitor și a avut apirații creative”.

Să vedem ce „aspiraţii creative” a avut acest Karl Marx. La sfârşitul Manifestului Partidului Comunist, KarI Marx şi Friedrich Engels proclamă, în mod deschis, că „ţelurile lor” comuniştii nu le pot atinge decât „prin răsturnarea violentă a oricărei ordini sociale tradiţionale”. După Lenin, ideea aceasta ideea revoluţiei violente – care trebuie să fie insuflată „sistematic maselor”, se găseşte la baza întregii doctrine marxiste, fiindcă „fără revoluţie violentă, este imposibil să substitui Statul proletar Statului burghez”.

Fidel principiului violenţei, mai mult chiar, convins că nu există revoluţie „fără baie de sânge”, şi că revoluţionarii nu vor ieşi învingători din luptă „fără cea mai nemiloasă teroare”, iată ce scria Lenin într-o scrisoare inedită (Lenin, care s-a inspirat cu atâta ardoare din idolul său, Marx): „Cu cât numărul de reprezentanţi ai burgheziei şi ai clerului reacţionar, pe care îi vom putea împuşca, va fi mai mare, cu atât va fi mai bine”.

În cartea lui Arthur Koestler, „Zero şi infinitul”, personajul principal, comunistul sovietic Rubaşov, vorbeşte astfel: „Noi am împins aşa departe logica, încât pentru a regla o divergenţă de opinii, nu cunoaştem decât un singur argument: moartea.  Noi am creat cel mai gigantic aparat poliţienesc, în care delatorii au devenit o instituţie naţională, şi l-am înzestrat cu cel mai rafinat şi mai ştiinţific sistem de torturi mintale şi fizice. Noi mânăm, cu pocnituri de bici, gloatele care gem, către o fericire viitoare, pe care numai noi o putem întrezări.”

Întocmai lui Lenin, toţi discipolii săi, toţi teoreticienii marxism-leninismului vor impune cu insistenţă, necesitatea violenţei. Pentru Dimitri Manuilski, fostul secretar general al Kominternului, „toate trădările, toate crimele, toate cruzimile sunt nu numai permise, ci recomandabile, deoarece scopul lor este stabilirea paradisului comunist”. Programul Internaţionalei Comuniste, adoptat de către Congresul Mondial de la Moscova în septembrie 1928, decidea că adevărata cucerire a puterii de către proletariat nu poate avea loc decât prin „abolirea violentă a burgheziei de la putere”, prin „distrugerea aparatului de Stat capitalist”, înlocuit cu noile organe ale puterii proletare, care sunt, înainte de toate, „instrumente de represiune destinate a zdrobi rezistenţa exploatatorilor”. La rândul său, mareşalul Tuhacevski, dezgustat de „pacostea” creştinismului, declara în 1936, unei reviste franceze, că aceste idei învechite, această morală, această civilizaţie creştină, pot fi lichidate „numai prin violenţă”.

Oricum, pentru marxişti şi leninişti, comunismul vrea să devină el însuşi o religie, ca să ia locul creştinismului. Scopul său ultim este distrugerea creştinismului nu numai în viaţa publică, dar mai cu seamă extirparea sa totală şi definitivă din conştiinţa cetăţenilor, în vederea transformării omului vechi, de tip burghezo-moşieresc, într-un om nou – acel trâmbiţat homo sovieticus – şi a creării, prin el, a societăţii comuniste.

Mareşalul sovietic Beria (fost şef NKVD, unul din principalii responsabili ai epurărilor staliniste din deceniul al patrulea), urând bun venit studenţilor americani de la Universitatea Lenin, subliniază în ce fel obiectivele comuniste pot fi atinse: „Primul şi cel mai important demers al nostru este acela de a produce cât mai mult haos în cultura duşmanului. Fructele acţiunilor noastre cresc bine într-un climat de haos, neîncredere, depresiune economică şi nesiguranţă ştiinţifică. Aceasta pentru că o populaţie astfel încercată îşi poate afla pacea numai în statul comunist oferit de noi şi pentru că, până la urmă, numai comunismul poate să rezolve problemele maselor”.

Cheia de boltă a strategiei marxist-leniniste este aceasta: ascultarea de care au nevoie conducătorii – ascultarea din partea supuşilor lor – este rezultatul unei forţe. Ea nu se poate obţine decât cu ajutorul unor „remedii violente”, pentru eradicarea personalităţii individului, fie printr-o „perseverentă şi continuă îndoctrinare” (demonstrându-i-se că „ataşamentele sale de dinainte au fost îndreptate spre o ţintă lipsită de valoare”), fie recurgându-se la tehnici violente.