Trebuie condamnat patriarhul Justinian al Bisericii Ortodoxe Române care a spus că “Iisus Hristos este omul sovietic”? Nu!

361

Am citit de multe ori, pe diverse site-uri, acuzaţii dure la adresa fostului patriarh al României, Justinian Marina, cel care a ocupat scaunul de şef al Bisericii Ortodoxe Române între 1948 şi 1977, deci în plină perioadă de înflorire a comunismului. Justinian a fost numit “patriarhul roşu”, tocmai pentru că a colaborat cu autorităţile comuniste ale vremii. De pe Wikipedia, chiar aflăm o declaraţie şocantă a patriarhului:

“Stalin, conducătorul Partidului Comunist, duce la îndeplinire legea istoriei, cu alte cuvinte acționează așa cum dorește Dumnezeu, motiv pentru care trebuie să ne supunem lui. Omenirea poate fi reînnoită după modelul rusesc; de aceea nici un creștin nu se poate opune ideii – crude, ce-i drept – care va crea un om nou pe întreaga planetă. Cristos este omul nou. Omul nou este omul sovietic. Prin urmare Cristos este sovietic!”

Această declaraţie, “Cristos este sovietic”, m-a pus şi pe mine pe gânduri şi chiar m-a revoltat. Iniţial, am vrut să scriu un articol dur la adresa acestui patriarh, dar se vede încă o dată că graba strică treaba şi întotdeauna e greşit să cercetezi doar un singur punct de vedere, fără să vezi şi argumentele celeilalte părţi. Aşadar, am găsit pe site-ul revistei “Noi, nu” un articol excepţional din anul 2006 în care se explică clar de ce patriarhul Justinian a avut o atitudine atât de conciliantă şi înţelegătoare faţă de regimul comunisto-sovietic instalat după cel de-al doilea război mondial. Autorul acestui articol s-a folosit şi de memoriile lui Bartolomeu Anania, fostul Mitropolit al Clujului şi fost colaborator apropiat al lui Justinian.

Precum se ştie, comunismul, provenit din doctrina Illuminati, susţine ateismul, căci Marx considera religiile drept “opiumul popoarelor”. Atunci, cum se putea împăca noul regim comunist instaurat după 1945 cu Biserica Ortodoxă Română? Exista prima versiune ca cele două instituţii să se războiască; regimul comunist ar fi avut alături de partea lor, armata şi forţele de securitate, pe când Biserica ar fi avut de partea ei poporul. Dar niciuna din părţi nu şi-ar fi dorit o confruntare: comuniştii erau conştienţi că sentimentul religios era înrădăcinat adânc în popor, aşa că nu ar fi putut să distrugă religia creştină; pe de altă parte, conducerea Bisericii ştia că, dacă s-ar fi opus pe faţă comuniştilor, toţi preoţii ar fi fost arestaţi, iar o mare parte din biserici distruse. Aşa că, între cei doi actori – Biserica şi regimul comunist – a început un fel de “coabitare”: comuniştii acceptau existenţa bisericilor şi a preoţilor, iar Biserica susţinea pe faţă regimul comunist.

Mulţi au considerat această atitudine a Bisericii şi a şefului ei, patriarhul Justinian, drept trădare. Poate că la prima vedere aşa pare, dar, în faţa unui monstru (regimul comunisto-sovietic) nu se putea lupta pe faţă, cu mâinile libere, ci pe ascuns. Citez din articolul mai sus menţionat:

Sprijinul acordat acţiunilor statului este cel mai contestabil aspect al activităţii patriarhului Justinian (…) Prin pastorale şi discursuri afirma acordul Bisericii cu abolirea Monarhiei, noua Constituţie, colectivizarea agriculturii, îndemnând preoţii şi credincioşii să sprijine chiar realizarea lor. La prima vedere cele menţionate reprezentau motive temeinice, în opinia unora, pentru a acuza Biserica Ortodoxă Română de colaboraţionism obedient cu puterea comunistă. Însă cercetarea atentă a documentelor fostei Securităţi arată distanţa, uneori enormă, care există între ceea ce este prezentat în lucrările oficiale şi confruntarea surdă care s-a manifestat, nu de puţine ori, între patriarh şi autorităţile statului. Justinian a conceput o strategie de supravieţuire a Bisericii (…)

Considerând probabil că Biserica nu dispune de mijloace pentru a se opune în mod deschis statului comunist, Justinian a adoptat politica paradoxală a manifestării unui ataşament declarativ, zgomotos şi fals entuziast faţă de valorile comuniste, care i-a făcut pe liderii regimului să creadă că în privinţa Bisericii lucrurile sunt pe făgaşul cel bun. Această încredere i-a permis patriarhului să dispună de o marjă de manevră de care va încerca să se folosească la maximum, speculând toate oportunităţile lăsate de lipsurile sistemului şi a legislaţiei comuniste.

Aşadar, propoziţia-cheie din fragmentul de mai sus o reprezintă aceasta: Justinian a conceput o strategie de supravieţuire a Bisericii. Iar Iustinian chiar el îi mărturiseşte apropiatului său, Bartolomeu Anania: „Le place foarte mult să-i lăudăm; o să-i lăudăm, nu asta este problema.” De aceea, el a încercat să găsească puncte comune, în care cele două doctrine atât de diferite (ateismul comunist şi creştinismul ortodox) puteau să cadă de acord: lupta pentru pace, pentru o viaţă mai bună, pentru recolte bogate. Iustinian avea grijă de preoţii Bisericii, şi decât să-i vadă pe toţi în închisoare, opunându-se regimului comunist, prefera ca “pe durata acestei stăpâniri preoţii mei să nu fie în puşcărie, ci în bisericile lor, să facă Liturghie, pe cât este posibil”.

Dar poate că întreaga politică a patriarhului Justinian faţă de regimul comunist poate fi rezumat în fragmentul de mai jos:

Justinian a rămas celebru sfatul dat de el incisivului episcop Nicolae Popovici, care critica direct regimul, căruia i-a zis încercând să-i salveze situaţia: „Ascultă de ei, dar fă ce ştii, aşa cum fac eu”. Acesta a fost principiul de bază al politicii lui Justinian în relaţia sa cu statul comunist prin care a reuşit menţinerea activă a Bisericii într-o societate care promova ateismul şi materialismul.

Poate că, pe viitor, ar fi bine să nu ne mai agrenăm în aprecieri radicale, fără să ţinem cont de întreg contextul unei probleme.

P.S. Sursa pozei de la începutul articolului este aceasta: http://www.rezistenta.net/2013/02/patriarhul-rosu.html.