Valkyriile, fecioare înaripate care aduceau sufletele eroilor în Valhalla, se asemănau cu „îngerii” celor morţi din teologia semită, putând fi şi ele amintiri colective ale unor fiinţe din Spaţiu. Când acestea călăreau prin cer, din coama cailor cădeau „picături roditoare de rouă” până în văi, probabil acea „mană” sau „ambrozie” despre care se spune că ar fi fost produsă de radiaţia navelor spaţiale.
La fel ca Mercur şi Iris, Gna era mesagerul zeilor, cel care făcea legătura între cer şi pământ, coborând pentru a comunica direct cu muritorii, ceea ce ne trimite cu gândul tot la un extraterestru.
Inferiori zeilor, elfii aveau, totuşi, puteri miraculoase. Ca şi Celeştii din literatura sanscrită, „elfii luminii” erau deosebit de frumoşi, fiind asociaţi Soarelui. Ei purtau veşminte delicate şi transparente şi locuiau în Alfheim, dincolo de nori. Aceste fiinţe încântătoare se aseamănă cu silfii din Evul Mediu descrişi în Le Comte de Gabalis.
Cu totul opuşi erau „elfii nopţii” – trolii şi piticii – care trăiau ca şi Ciclopii într-o singurătate absolută sub pământ. Ei erau urâţi şi defavorizaţi de soartă dar, în schimb, stăpâneau ştiinţa subtilă a puterilor misterioase ascunse în metale şi tot ei făureau armele fermecate ale zeilor şi eroilor. Despre femeile elfe, cunoscute la toate popoarele sub numele de nimfe, fecioare-lebădă sau dakini, se spune că ai adesea poveşti tragice de iubire cu muritorii.
Asemenea povestiri, întâlnite în folclorul tuturor ţărilor, surprind prin similitudinea cu basmele teutone, sprijinind ideea că, de fapt, noi am coexista pe planeta noastră cu o altă rasă secretă, despre care oamenii nu ştiu nimic.