Un yoghin a stat 8 zile îngropat sub pământ, fără oxigen, dar a supravieţuit! Dovada că viaţa înseamnă altceva decât credem…
La începutul anilor 1990, când avea vârsta de 60 de ani, indianul Satyamurt a acceptat să fie îngropat de viu, într-o groapă a cărei adâncime măsura aproape 2 metri, pentru a demonstra ceea ce numai unii yoghini o pot face. Că viaţa înseamnă, printre alte coordonate, şi o circulaţie a suflurilor. Altfel spus, că prin antrenament special, prin concentrare de un tip anumit şi printr-o excepţională sănătate psihosomatică, yoghinul poate supravieţui.
Pentru a se elimina orice speculaţie sau suspiciune, după ce indianul a fost pus pe fundul gropii şi acoperit cu pământ, la suprafaţa acestui „mormânt” experimental s-a aşezat un strat de cărămizi, care a fost consolidat cu mortar. Iniţial, cei care au asistat la experiment – fiziologi, medici, biochimişti, anestezişti – i-au propus yoghinului să stea îngropat de viu 10 minute. Argumentul era logic. După aproximativ 3 minute, pe creierul uman, lipsit de oxigenul vital, apar leziuni ireversibile, care produc moartea adevărată. Dar bătrânul Satyamuru a propus să stea în pământ ceva mai mult decât 10 minute. Adică, 8 zile. El i-a rugat pe specialişti ca trupul lui să fie conectat la reţeaua de aparate care evaluează ritmul cardiac şi să se urmărească cu atenţie ce se întâmplă cu traseul grafic al bătăilor inimii.
Excentricul yoghin a intrat în groapă, fără să-şi facă vreo cruce, iar deasupra lui s-a așternut pământul. Ce-a spus electrocardiograful? În prima zi de la îngropare, ritmul bătăilor inimii se ridicase de la 70 (cât măsura în mod normal) până la 240 pe minut. O adevarată alertă cardiacă, care poate fatală pentru anumite organisme neadaptate. A urmat însă o reducere progresivă a ritmului inimii, dirijat în mod voluntar şi conştient de către Satyamuru, în scopul obişnuirii progresive cu absenţa oxigenului. După aproape 30 de ore de la momentul în care a fost îngropat de viu, pe monitorul electrocardiografului au apărut semnele morţii clinice, adică traseul zero.
Au urmat 6 zile de întrerupere totală a activităţii inimii, timp în care unii au presupus că yoghinul a murit. Însă, când mai rămăsese doar o jumătate de oră până la expirarea termenului convenit, în monitorul EKG-ului s-au simţit câteva vibraţii discrete! „Mortul” a revenit la viaţă! Yoghinul a fost apoi dezgropat, corpul său fiind mai uşor cu aproape 5 kg, datorită postului negru prelungit. Inima sa pâlpâia ca o luminiţă şi a fost nevoie să se apeleze la câteva proceduri medicale pentru o reanimare progresivă.
ATENTIE! Intrucat nu toate sursele sunt de incredere si, uneori, este foarte greu pentru a fi verificate, unele articole de pe site-ul lovendal.ro trebuie sa fie luate cu precautie. Site-ul acesta nu pretinde ca toate articolele sunt 100% reale, scopul fiind acela de a prezenta mai multe puncte de vedere si opinii asupra unui anumit subiect (chiar daca acestea par a fi contradictorii). Asadar, erorile si ambiguitatile nu pot fi excluse complet. Prin urmare, nu ne asumam nicio responsabilitate pentru actualitatea, acuratetea, caracterul complet sau calitatea informatiilor furnizate. Utilizatorii folosesc continutul acestui site pe propriul risc.
La începutul anilor 1990, când avea vârsta de 60 de ani, indianul Satyamurt a acceptat să fie îngropat de viu, într-o groapă a cărei adâncime măsura aproape 2 metri, pentru a demonstra ceea ce numai unii yoghini o pot face. Că viaţa înseamnă, printre alte coordonate, şi o circulaţie a suflurilor. Altfel spus, că prin antrenament special, prin concentrare de un tip anumit şi printr-o excepţională sănătate psihosomatică, yoghinul poate supravieţui.
