Pe un pământ roşu, numit Westfalia, situat între Rin şi Weser, va apărea, în secolul al XIV-lea, un tribunal înfricoşător şi secret, beneficiind de dubla protecţie a Bisericii şi a împăratului, fiind însărcinat, în numele lor, să dea sentinţe expeditive şi uneori nedrepte. Pentru că autoritatea este în această perioadă slabă, într-o Germanie dezorganizată, la un pas de haos şi de anarhie, răvăşită de jafuri, asedii, bătălii şi alte flageluri, se va dezvolta această societate, pe care mulţi autori au numit-o secretă şi care seamănă îndeosebi cu o adevărată ramură ocultă a Inchiziţiei: Tribunalul Sfintei Vehme.
Este un exerciţiu periculos să vrei să demonstrezi originea exactă a cuvântului, vehme, din cauza ortografiei foarte schimbătoare în cursul secolelor şi a elucubraţiilor numeroşilor scriitori care, şi în cazul acestui subiect, s-au copiat unii pe alţii. Se spune deseori că derivă de la latinescul fama („renume”, „reputaţie”), în timp ce alţii demonstrează că este vorba de o formă specifică a cuvântului german „fehm” (drapel, stindard), sau din arabul fehm („înţelepciune”). Una dintre explicaţiile cele mai plauzibile prezintă Sfânta Vehme ca provenind din olandezul veem, însemnând „corporaţie” sau „asociaţie”, ceea ce ar putea indica faptul că aceste tribunale erau formate din oameni proveniţi din diferite corpuri de meserii.
În primul statut al acestei corporaţii ciudate, independentă de orice putere publică, însărcinată să rezolve treburile justiţiei şi în acelaşi timp să înlocuiască o putere slabă, aflăm că judecătorii — numiţi şi francjudecători — sunt în număr de paisprezece, recrutaţi din rândul nobilimii şi burgheziei, şi îşi ţineau sinistrele lor adunări departe de oraşe, deseori în mijlocul pădurii, ceea ce permitea, în afara clandestinităţii, posibilitatea de a-l spânzura pe acuzat de cel mai apropiat copac. Situaţia în ţară era extrem de gravă, domnea teroarea, dar, cu toate acestea, criminalii nu erau pedepsiţi. De unde necesitatea imperioasă de a restabili ordinea publică; drept care, în toate provinciile au apărut aceste tribunale secrete şi nevăzute, însărcinate, cel puţin în prima fază, să dea sentinţe echitabile în următoarele domenii:
– furt grav;
– furt cu mână armată, agravat dacă este vorba de femei însărcinate, muribunzi sau cadavre, tâlhărirea şi jefuirea de biserici;
– viol;
– asasinat;
– asasinat cu incendiu nocturn;
– sperjur;
– trădare şi infidelitate;
– fals, agravat dacă e vorba de bani;
– greşeală contra Bisericii şi credinţei creştine, act de violenţă contra preoţilor, sacrilegiu contra bisericilor şi cimitirelor, apostazie, erezie şi vrăjitorie;
– înlăturarea bornelor cu rea intenţie.
Modul de acţiune era întotdeauna acelaşi. Informatori secreţi selecţionau cetăţenii vinovaţi de capetele de acuzare menţionate mai sus sau având uneori doar un comportament suspect. După care acuzatul primea o misivă purtând un sigiliu de ceară roşie, înmânată personal sau prinsă cu un pumnal în uşa casei, care era o citaţie de a se prezenta în faţa tribunalului. Atunci existau două căi: achitarea sau moartea! Acuzatul putea să prezinte totuşi între şapte şi treizeci de martori în favoarea sa şi, uneori, dacă avea posibilitatea, să-şi plătească serviciile unui avocat. Cel care lua hotărârea să nu se prezinte nu avea altă alternativă decât fuga, iar sentinţa, în contumacie, era întotdeauna condamnarea la moarte; bunurile îi erau confiscate, soţia — dacă avea — era declarată văduvă, el însuşi fiind obligat să părăsească ţara, să trăiască departe de casă, sub alt nume. Astfel, se pare că nimeni nu putea să se sustragă tribunalului Sfintei Vehme, pentru că nimeni nu-l putea ajuta pe acuzatul fugar, fiind pasibil de aceeaşi soartă.
Înainte ca fiecare ţinut să aibă un tribunal, aceşti pseudojustiţiari, uneori itineranţi, străbăteau provinciile ca să descopere criminalii, care erau denunţaţi cu dragă inimă şi un zel plin de teamă. Sentinţe uneori prea pripite, anchete prea rapide se terminau întotdeauna cu condamnarea următoare: „Îl declară nedemn, tâlhar, lipsit de sigiliu, dezonorat, fără pace şi proscris de legea comună; şi îl ridică şi îl plasează sub blestemul Sfintei Vehme, după legea tribunalului secret, şi hărăzeşte gâtul lui frânghiei şi corpul său fiarelor sălbatice şi păsărilor de pradă, ca să-l devoreze până când nu mai rămâne nimic”.
Ca să se vadă că era vorba de o sentinţă a Sfintei Vehme, un cuţit era întotdeauna înfipt în copacul care servea drept spânzurătoare. După cum putem bănui, derivele au fost multe şi întreaga Germanie a făcut curând o adevărată psihoză, umplându-se de spioni, denunţători, pretinşi judecători şi mai ales executori. Tribunalele au devenit detestabile, deoarece, cine voia să scape de un duşman sau de un concurent — dacă beneficia de sprijinul Sfintei Vehme —, era de ajuns să-l citeze să apară în faţa tribunalului.
Sfânta Vehme a fost numită pe nedrept societate secretă, pentru că, după modelul francmasoneriei, adepţii erau obligaţi să păstreze secretul după ce declarau: „Jur pe onoarea mea cea mai sfântă că voi ţine şi menţine ascunse secretele Sfintei Vehme, ascunse Soarelui şi Lunii, bărbatului şi femeii, soţiei şi copilului, satului şi ogoarelor, ierbii şi animalelor, celui mare şi celui mic, singura excepţie fiind omul care poate să servească Sfânta Vehme. Jur că nu voi lăsa nimic să se afle, constrâns de iubire sau teamă, de daruri sau podoabe, de aur sau de argint, sau de dispoziţia vreunei femei”.
Curând, ca să nu apară pe listele Sfintei Vehme, ca să se sustragă unei posibile judecăţi, mulţi s-au afiliat ei, astfel încât, în perioada sa cea mai prosperă, a avut nu mai puţin de o sută de mii de membri. Mai putem pretinde că ne aflăm în faţa unei adevărate societăţi secrete? La fel, şi această noţiune de tribunal secret trebuie să fie interpretată prin faptul că se reunea într-o atmosferă secretă, destinată să-i apere pe judecători de eventuale represalii.
Este foarte evident că printre francjudecători au existat şi oameni prea puţin integri şi că a devenit din ce în ce mai uşor ca, în schimbul unor sume de bani, unii să fie corupţi, aceştia fiind adevăraţii profitori când unii se plângeau de abuzurile făţişe ale puterii tribunalelor care dădeau sentinţe foarte diferite de la o provincie la alta. Întrucât zvonurile unor torturi monstruoase deveneau tot mai insistente, se impunea modificarea unui astfel de sistem juridic şi desfiinţarea acestui aparat represiv, caz unic în anale, chiar dacă unii istorici susţin utilitatea sa, în contextul acelei perioade tulburi.
Tribunalele Sfintei Vehme şi-au pierdut treptat din influenţă sub domnia lui Maximilian I şi mai ales a lui Carol Quintul, până la dispariţia lor totală în zorii secolului al XIX-lea. Totală sau aproape totală…
ATENTIE! Intrucat nu toate sursele sunt de incredere si, uneori, este foarte greu pentru a fi verificate, unele articole de pe site-ul lovendal.ro trebuie sa fie luate cu precautie. Site-ul acesta nu pretinde ca toate articolele sunt 100% reale, scopul fiind acela de a prezenta mai multe puncte de vedere si opinii asupra unui anumit subiect (chiar daca acestea par a fi contradictorii). Asadar, erorile si ambiguitatile nu pot fi excluse complet. Prin urmare, nu ne asumam nicio responsabilitate pentru actualitatea, acuratetea, caracterul complet sau calitatea informatiilor furnizate. Utilizatorii folosesc continutul acestui site pe propriul risc.
Pe un pământ roşu, numit Westfalia, situat între Rin şi Weser, va apărea, în secolul al XIV-lea, un tribunal înfricoşător şi secret, beneficiind de dubla protecţie a Bisericii şi a împăratului, fiind însărcinat, în numele lor, să dea sentinţe expeditive şi uneori nedrepte. Pentru că autoritatea este în această perioadă slabă, într-o Germanie dezorganizată, la un pas de haos şi de anarhie, răvăşită de jafuri, asedii, bătălii şi alte flageluri, se va dezvolta această societate, pe care mulţi autori au numit-o secretă şi care seamănă îndeosebi cu o adevărată ramură ocultă a Inchiziţiei: Tribunalul Sfintei Vehme.
