Scandalul Watergate şi cel mai mare preşedinte mincinos din istoria SUA, Richard Nixon

Un spectacol dezgustător de linguşeală la nivel instituţional şi al mass-media a avut loc la sfârşitul lui aprilie 1994, o dată cu moartea fostului preşedinte al SUA, Richard Nixon. Deşi în 1973 a fost pus sub acuzaţie şi apoi nevoit să renunţe la funcţia sa, pierzându-şi onoarea datorită implicării în afacerea Watergate, cu douăzeci de ani mai târziu de la aceste evenimente, „cei mari şi buni” s-au hotărât nu doar să uite şi să ierte, dar şi să elogieze un om pe care odinioară fostul preşedinte Harry Truman îl caracteriza drept „un perfid şi un mincinos dat naibii”, iar fostul senator republican Barry Goldwater drept „cel mai necinstit individ pe care l-am întâlnit vreodată în viaţa mea”.

Se pare că preşedintele Clinton şi cei patru preşedinţi dinaintea lui (Bush, Reagan, Carter şi Ford), lăudându-l laolaltă pe Nixon şi oferindu-i funeralii cu toate onorurile de rigoare, au uitat cum „Nixon şi-a minţit soţia, familia, prietenii, colegii de ani de zile din Congresul american, membrii pe viaţă ai partidului său politic, poporul american şi lumea întreagă”, după cum mai spunea Goldwater.

Nixon a pierdut la limită alegerile în confruntarea cu JF Kennedy

E ceva ciudat aici. În ciuda paranoiei şi minţii sale rătăcite, Nixon era o personalitate remarcabilă. El nu rămâne doar singurul preşedinte american care a fost vreodată pus sub acuzare, ci şi singurul american ales de două ori la vicepreşedinţie şi de două ori la preşedinţie. Nici nu ar trebui să ne gândim prea mult la ceea ce indică această situaţie despre politica americană, începându-şi cariera în timpul guvernării lui McCarthy, când l-a acuzat pe Alger Hiss că este comunist, Nixon se folosea de şiretlicuri dintre cele mai josnice pentru a avansa pe drumul perfid al politicii. Una dintre cele mai mari ironii ale istoriei o reprezintă faptul că înfrângerea, la limită, a lui Nixon – cunoscut, chiar şi în timpul mandatului său de vicepreşedinte sub conducerea lui Eisenhower, drept „Şmecherul Dick” – în cursa prezidenţială din 1960 de către John F. Kennedy s-a datorat probabil voturilor pierdute la Chicago, unde tatăl lui JFK a tras sforile, folosindu-se de vechile sale relaţii cu mafia.

Nixon despre el: „Nu sunt un escroc”

Dar alt obstacol pentru Nixon în acele alegeri l-a reprezentat aspectul lui pişicher, insidios, din cadrul talk-show-urilor de televiziune, comparativ cu cel plăcut şi debordând de sinceritate al lui John F. Kennedy. Cu un maxilar pronunţat şi cu o expresie a feţei de parcă s-ar fi aflat permanent în alertă, nu părea deloc o persoană de încredere. Dar un om rău nu poate fi oprit; în 1968 Nixon se întoarce pe scena politică într-un „costum” nou, aranjat de echipa de Public Relations republicană cu un succes atât de răsunător, încât a ajuns, în cele din urmă, preşedinte.

„Permiteţi-ne să începem prin a ne declara angajamentul în serviciul adevărului”, a minţit el în anul 1968, când a acceptat numirea la preşedinţie din partea republicanilor, în vreme ce străzile oraşului Chicago vuiau de revolte. „Să-l vedem aşa cum este, să-l spunem aşa cum este – să găsim adevărul, să rostim adevărul şi să trăim adevărul”, a continuat el. Cinci ani mai târziu, la 17 noiembrie 1973, pe măsură ce scandalul Watergate îi pecetluia destinul, acest „prinţ al mincinoşilor” a declarat în cadrul unei convenţii a redactorilor de presă: „Oamenii trebuie să ştie dacă preşedintele lor este sau nu un escroc. Ei bine, eu nu sunt un escroc.” Dar până atunci toată lumea ştia că Nixon, când spunea că ceva este într-un fel, mai mult ca sigur adevărul era tocmai pe dos.

Nixon îşi înregistra convorbirile avute pentru a putea şantaja

Ruinarea lui a început în iunie 1972, când cinci bărbaţi au fost arestaţi pentru că au intrat prin efracţie în sediul naţional al Partidului Democrat, aflat în complexul de birouri Watergate din Washington D.C. Aflându-se că infractorii lucrau pentru Comitetul republican de realegere a preşedintelui (CREEP), toate bănuielile s-au îndreptat către însuşi Nixon. Nu există nici astăzi dovezi palpabile că el a dat ordinul pentru intrarea prin efracţie, dar cu siguranţă el a autorizat muşamalizarea ulterioară a evenimentului şi programul de minciuni şi şiretlicuri murdare necesare acesteia. Ironic, dovada cea mai condamnabilă împotriva lui şi a acoliţilor săi a venit chiar de la preşedinte. Dorind să-şi asigure locul în istorie şi gelos pe reputaţia internaţională a secretarului de stat Henry Kissinger, el înregistrase fiecare convorbire ce avusese loc în jurul lui – atât pentru a-i servi ca material pentru memoriile lui, cât şi pentru a deveni sursa dovezilor care să contracareze orice încercare din partea lui Kissinger de a-i fura gloria.

De ce anume nu a distrus niciodată aceste casete, chiar pe măsură ce scandalul lua amploare, rămâne un mister. Probabil nu s-a simţit în stare. Erau propriile lui înregistrări. Erau „adevărul” lui. Erau însă şi cauza prăbuşirii sale şi a altora. Din douăzeci şi nouă de persoane puse sub acuzare pentru a fi participat, într-un fel sau altul, la activităţile ilegale din cazul Watergate, douăzeci au fost declarate vinovate, printre care se aflau persoanele de încredere şi cele mai apropiate ale lui Nixon. Deşi singurul preşedinte american pus vreodată sub acuzare, Nixon a fost graţiat de către succesorul său la cârma statului, Gerald Ford – poate datorită evidentei devoţiuni faţă de adevăr. Pentru că pe una dintre casete, pline de atâtea minciuni şi nimicnicii, era înregistrat Nixon în timp ce oferea motive excelente pentru a spune adevărul. Instruindu-l pe John Dean, tânărul consilier de la Casa Albă, cum să se comporte în timpul investigaţiilor ce urmau să aibă loc, la 16 aprilie 1973 Nixon şi-a adus aminte de cazul Hiss, care îl propulsase în carieră, (în 1948, acuzat de Whittaker Chambers că lucra împreună cu el într-o reţea comunistă de spionaj din anii ’30, Alger Hiss îl dăduse în judecată pentru calomnie; dar Chambers a reuşit să aducă dovezi în sprijinul acuzaţiei sale şi Hiss, urmărit de Nixon, a fost trimis la închisoare pentru mărturie falsă).

„Spune adevărul!” i-a strigat Nixon lui Dean. „Acesta a fost îndemnul meu pentru toţi cei prezenţi aici – spuneţi adevărul! Hiss ar fi liber astăzi dacă nu ar fi minţit. Dacă ar fi mărturisit: «Da, l-am cunoscut pe Chambers şi, în tinereţe, am fost implicat în unele activităţi comuniste, dar m-am dezis de ele acum un număr de ani.», Chambers ar fi renunţat, de asemenea, la acuzaţii. Dacă veţi minţi, veţi ajunge la închisoare mai degrabă pentru minciună decât pentru crima comisă. Aşadar, credeţi-mă, nu trebuie să minţiţi niciodată.” Şi aceste afirmaţii s-au dovedit a fi o minciună, deşi accidental.

Nixon nu a ajuns niciodată la închisoare pentru neadevărurile sale. În schimb, au ajuns alţii. Şi astfel, când el a murit douăzeci de ani mai târziu, guvernul şi mass-media americane s-au lăsat în voia unei orgii revoltătoare de reabilitare postumă, ca şi cum toţi cei implicaţi ar fi fost posedaţi de fantoma „Şmecherului Dick”. Nixon a minţit poporul american toată viaţa lui şi când a trecut în lumea umbrelor, poporul american s-a minţit singur în privinţa lui Nixon. Cel puţin, o parte din poporul american.

ATENTIE! Intrucat nu toate sursele sunt de incredere si, uneori, este foarte greu pentru a fi verificate, unele articole de pe site-ul lovendal.ro trebuie sa fie luate cu precautie. Site-ul acesta nu pretinde ca toate articolele sunt 100% reale, scopul fiind acela de a prezenta mai multe puncte de vedere si opinii asupra unui anumit subiect (chiar daca acestea par a fi contradictorii). Asadar, erorile si ambiguitatile nu pot fi excluse complet. Prin urmare, nu ne asumam nicio responsabilitate pentru actualitatea, acuratetea, caracterul complet sau calitatea informatiilor furnizate. Utilizatorii folosesc continutul acestui site pe propriul risc.