Cu siguranţă că Sadoveanu a fost un mare scriitor. Să amintim de „Fraţii Jderi”, „Baltagul”, „Neamul Şoimăreştilor” sau „Dumbrava Minunată” – opere cu o mare valoare artistică. Însă, nu se poate spune la fel şi despre caracterul şi omul Mihail Sadoveanu.
Dacă la sfârşitul anilor 30, devine un susţinător înfocat al dictaturii regelui Carol al II-lea (pentru aceasta, regele îl recompensează cu postul de senator), imediat după venirea ruşilor în ţară şi a comuniştilor la putere, schimbă foaia cu 180 de grade. Deodată, brusc, devine adulatorul lui Stalin şi al comuniştilor. Astfel, pe 1 martie 1945, în Bucureşti, Sadoveanu ţine un discurs şocant, în care spune următoarele: „Cărturari de pretutindeni din această ţară, uniţi-vă! În voi mi-e nădejdea, între voi sunt sigur că se găsesc inimi devotate şi lipsite de viclenie. […] Popoarele Uniunii (n.r. – Sovietice) nu numai că nu s-au răsculat, dar au dovedit un devotament nemărginit regimului nou şi au desvoltat o forţă eroică întru apărarea câştigurilor sociale, care ridicau pe ruinele trecutului o lume nouă, mai bună şi mai dreaptă“.
Unde e conştiinţa marelui scriitor? Ce s-a întâmplat cu el? Mai mult de atât, Sadoveanu nu se mulţumeşte doar să laude noul regim, ci se implică efectiv în lupta politică. Astfel, el va fi preşedinte al Adunării Deputaţilor între 1946 şi 1948, dar şi vicepreşedinte al prezidiului Marii Adunări Naţionale între 1948 şi 1961. În calitatea de vicepreşedinte al Marii Adunări Naţionale, scriitorul semnează condamnarea la moarte a unui ţăran ce refuzase să se înscrie în colectiv. Mai mult, îi refuză bietului şi cererea pentru comutarea pedepsei. Tot Sadoveanu îşi pune semnătura, în octombrie 1953, pe rezoluţia de respingere a cererii de comutare a pedepsei în cazul a 13 condamnaţi la moarte.
Om cult, intelectual, Sadoveanu devine peste noapte un ardent susţinător al lui Stalin şi a clicii lui din România. Ce s-a întâmplat cu acest om de marcă? A fost hipnotizat? Ameninţat? Sau a fost doar un oportunist?