N-am citit până în prezent o carte mai minunată ca aceasta: “Invitaţie la vals” de Mihail Drumeş! O carte care te duce, în acelaşi timp, şi în iad şi în paradis!

Invitatie la valsSunt în “Prostul”, piesa lui Fulda, câteva replici subtile, pline de adevăr. Eroul, Justus, povesteşte unei prietene:
– Îmi place să mă visez rege, dictator, actor mare. E pentru mine o fericire fără seamăn, singura fericire.
– Dar nu încerci niciodată să ajungi ceea ce visezi?, îl descoase ea.
– Nu ştiu atunci dacă mi-ar mai plăcea!

E de neînchipuit cum nu-şi dă seama femeia că dragostea nu-i decât drumul care duce la cucerire, după cum filozofia nu-i decât drumul până la aflarea adevărului. De aici încolo, se sfârşeşte lupta şi urmează supunerea. S-a dus farmecul necunoscutului, necunoscutul devine pe zi ce trece tot mai cunoscut şi dragostea sucombă roasă de repetiţie, obişnuinţă, saturaţie.

Vorbele de mai sus nici că nu puteau fi spuse mai bine decât pe data de 14 februarie. Însă nu sunt vorbele mele, ci le-am citat dintr-o carte… dintr-o carte superbă! Eu, la viaţa mea, am citit multe opere literare, dar până zilele trecute, până când am dat de “Invitaţie la vals”, un roman de dragoste scris de Mihail Drumeş, nu aveam vreo carte favorită. După ce-am insprăvit-o, pot să spun cu mâna pe inimă că este cea mai bună pe care am citit-o în viaţa mea! Iar ruşinea mea e cu atât mai mare cu cât, adult fiind, nu am auzit până acum o săptămână de scriitorul Mihail Drumeş! Nici nu ştiam că a existat vreodată şi că a scris o operă de artă atât de impresionantă şi de sensibilă! De ce la şcoală nu s-a promovat acest autor absolut incredibil!? Bine că suntem suprasaturaţi cu clasicii Liviu Rebreanu, Mihail Sadoveanu sau Marin Preda şi uităm de un asemenea scriitor plin de talent cum a fost Mihail Drumeş! Oricum, să-mi fie ruşine că am trecut de vârsta de 30 de ani şi să nu aflu de un asemenea autor!

Romanul “Invitaţie la vals” este, precum spuneam, unul de dragoste, în care cei doi protagonişti, Tudor şi Mihaela, trăiesc poate una dintre cele mai măreţe poveşti de iubire. E povestea care te duce în acelaşi timp şi în paradis, dar şi în iad, în care simţi în acelaşi timp şi fericire şi durere. Tudor, eroul principal al romanului, “Dor” cum este alintat de iubita sa, este unul din bărbaţii semeţi şi mândri care cred că nu trebuie să se supună iubirii, ci să domine în relaţiile pasagere pe care le-avea. El a avut zeci de femei, pe care şi le schimba precum şosetele, profitând de aspectul său bine făcut, dar şi de inteligenţa sa sclipitoare. Până când, dă de Mihaela, o fată foarte mândră, care nu-i cedează decât foarte greu. Acest lucru îl ambiţionează, iar Tudor ajunge, fără să-şi dea seama, în capcanele dragostei adevărate. El, mândrul şi orgoliosul bărbat, a ajuns în “ghearele” inimii; a simţit pentru prima oară ce este iubirea. Cum recunoaşte şi el “… până la Mihaela, femeia fusese pentru mine o pluraritate, de la ea încoace femeia deveni unică şi o chema cu numele ei.”

Şi, pentru că nu poate accepta ca iubirea să-i ucidă orgoliul de bărbat, Tudor hotăreşte să “înjunghie” drept în inimă dragostea, despărţindu-se tocmai când flăcările pasiunii în invadaseră de tot trupul. Iar Mihail Drumeş dovedeşte încă o dată arta talentului său scriitoricesc, aşternând următoarele fraze:

Mi-am adus aminte de o nuvelă citită cândva. Un scriitor, ajuns în culmea gloriei, e sărbătorit de prieteni şi admiratori. Ospăţ, şampanie, toasturi! Maestrul se ridică şi în aplauzele tuturor spuse:

“Iată-mă pe culme. Voi mă sărbătoriţi, cărţile mele sunt citite de milioane de oameni, am 50 de ani şi o femeie frumoasă care mă adoră. Toate acestea sunt azi, le simt şi sunt beat de ele. Dar mâine când voi îmbătrâni, şi pana mea neputincioasă va mucegăi, ce va fi mâine? Se vor ridica alţii, mă veţi uita şi voi rămâne să mor singur, neştiut de nimeni. Câţi oameni se pricep să dispară când trebuie? Adică, atunci când sunt iubiţi, stimaţi, în plin apogeu, între suişul luminos şi coborâşul sumbru? Asta e marea artă, să ştii să mori frumos.”

Şi, scoţând un revolver, îşi trase un glonţ în inimă. Oare marea artă în iubire, nu e să rupi, atunci când eşti pe culme? De ce să aştepţi descompunerea simţămintelor, inevitabilele certuri, înjosiri, invective, care scoboară în mocirlă cerul dragostei? De ce să aştepţi muşcăturile înveninate ale şerpilor şi să nu isprăveşti în plină strălucire?

Aşa că Tudor, îşi “sinucide” dragostea, dar nu pentru mult timp, deoarece inima e mai puternică decât mintea, chiar şi pentru cei mai orgolioşi. Cei doi se întâlnesc din nou şi îşi reiau legătura lor frumoasă de dragoste, dar complicaţiile iubirii creează în roman răsturnări neaşteptate de situaţie. Finalul romanului e tragic, dar nici nu mă aşteptam să fie altul… Vă rog din toată inima, dacă n-aţi făcut-o până acum, să citiţi această carte şi nu veţi regreta niciodată!


 

 

Articole inrudite


 
loading...