Între labele de leu ale Sfinxului de la Gizeh, privind spre răsărit, se află o lespede din piatră pe care stă scris: „Acesta este Locul Splendid al Primului Timp.” Misteriosul „Prim Timp”, sau Zep Tepi, era o expresie pe care vechii egipteni o foloseau pentru a se referi la începuturile timpului. În mitologia lor, Zep Tepi era marcat de înălţarea movilei primordiale din apele oceanului şi aterizarea păsării Phoenix pe ea.
Printr-un remarcabil efort de reconstrucţie, pe care l-a întreprins stând între labele Sfinxului, Robert Bauval a izbutit să determine data Zep Tepi. Conform mitologiei egiptene, Phoenixul a sosit pentru a marca naşterea unei noi ere. Pentru vechii egipteni, Phoenixul, sau Pasărea Bennu, era simbolul ciclului sothic de 1 460 de ani (durata necesară pentru ca anul calendaristic egiptean, de 365 de zile, să se resincronizeze cu începutul ciclului anual, marcat de apariţia lui Sirius). Sincronizarea acestor două cicluri, anual şi sothic, s-a produs în anii 11451,10081,7160,4241 şi 2781 î.C. Bauval a remarcat imediat că aceşti ani coincid cu debutul unora dintre marile proiecte arhitectonice de pe malurile Nilului. În mod evident, începutul ciclului avea o foarte mare importanţă pentru egiptenii antici…
Încercând să-şi dea seama care ciclu ar fi putut fi „primul”, Bauval a fost iniţial tentat să considere că a fost vorba despre 10081 î.C, ţinând seama de o tradiţie ezoterică în conformitate cu care Sfinxul a fost construit cam în această perioadă sau chiar înaintea ei.
Calea Lactee, dispusă deasupra cursului fluviului Nil
Apoi Bauval a aflat că în 11451 î.C, Calea Lactee – care pentru numeroase culturi ale lumii antice avea o semnificaţie extraordinară, ca „fluviu al sufletelor” – era dispusă exact deasupra cursului Nilului, astfel încât cele două păreau a se oglindi una în cealaltă. De asemenea, şi-a dat seama ca în acelaşi an 11451, ciclurile anual şi sothic au coincis cu un al treilea ciclu, cel al Marelui An – perioada de 25 290 de ani în care este străbătut complet zodiacul – iar acest lucru avea o importanţă deosebită, deoarece la data respectivă, trupul de leu al Sfinxului, orientat spre est, ar fi privit spre zorii Erei Leului.
Sfinxul întruchipează cele patru colţuri ale Cosmosului
Sfinxul întrupează cele patru constelaţii cardinale ale zodiacului, cele patru colţuri ale cosmosului: Leul, Taurul, Scorpionul şi Vărsătorul, cele patru elemente care acţionează împreună pentru a constitui lumea materială. În conformitate cu istoria secretă, Sfinxul este un monument dedicat primei clipe în care cele patru elemente s-au sedimentat şi materia a devenit în sfârşit solidă.
Prin urmare, Sfinxul deţine un loc special în istoria relatată de idealişti, marcând punctul în care, după valuri succesive de emanaţii ale minţii cosmice, s-a format materia solidă aşa cum o cunoaştem noi astăzi. De aceea a rămas, poate, cea mai de seamă emblemă a lumii antice. Legile fizicii pe care le ştim în prezent au devenit atunci operaţionale şi din acel moment datele au putut fi ferm stabilite, fiindcă marele orologiu al universului a pornit pe complexul său set de orbite.
Dacă această târzie solidificare a materiei s-a petrecut cu adevărat, atunci metodele de datare, precum cea cu carbon-14, utilizată în mod convenţional pentru stabilirea cronologiilor antice, ar deveni inutile. Ştiinţa modernă pleacă, în calculele sale, de la o premisă care pentru antici nu exista – şi anume că legile naturii au fost valabile oricând în timp şi oriunde în spaţiu.
Sfinxul şi mitul lui Oedip
Sfinxul îi cere lui Oedip să dezlege o ghicitoare: „Ce merge mai întâi pe patru picioare, apoi pe două şi în final în trei picioare?” Dacă nu-i putea răspunde, Sfinxul avea să-l ucidă; Oedip însă interpretează cimilitura corect, ca referindu-se la cele trei vârste ale omului. Ca bebeluş merge în patru labe, apoi creşte şi merge pe două picioare, iar la bătrâneţe are nevoie de un al treilea picior, adică de un baston. Dar termenul „vârste” constituie aici doar o altă modalitate de a face trimitere la evoluţia omenirii. Iar forma Sfinxului este un monument închinat acestei evoluţii. Înfrânt de isteţimea lui Oedip, Sfinxul se aruncă în hău. Moartea lui sugerează că divinităţile elementelor, principiile de organizare a Universului, au fost absorbite deja cu succes în corpul omenesc.
Esenţa mitului lui Oedip este soarta teribilă pe care a sperat s-o evite, fără însă a reuşi: îşi ucide tatăl şi devine amantul mamei lui. Legile naturii sunt deja fixe şi mecanice, iar oamenii sunt prinşi în plasa lor. Astfel, Sfinxul marchează totodată sfârşitul epocii metamorfozelor, cimentarea formelor biologice pe care le cunoaştem azi şi, de asemenea, barează drumul înapoi. În Facerea, unul dintre heruvimi face imposibilă întoarcerea în rai, iar egiptenii numeau Sfinxul, alcătuit din patru heruvimi, „Hu”, care înseamnă protector. în acest fel, sugerau că el împiedică orice alunecare către vechile modalităţi de procreere.
Suntem o insulă de materie într-un ocean de imaginaţie
Se consideră frecvent, în mod eronat, că în 1650, când episcopul Usher a calculat data creaţiei ca fiind anul 4004 î.C., acesta ar fi fost unul dintre ultimele vestigii ale unei superstiţii străvechi. De fapt, calculele lui Usher erau produsul unei epoci în care materialismul câştiga teren, la fel ca o interpretare îngustă, literală, a Bibliei, care li s-ar fi părut anticilor absurdă. Aceştia credeau că sufletul uman exista din vremuri imemoriale, cu ere înainte de anul 11451 î.C, când trupul uman aşa cum îl cunoaştem s-a materializat pe deplin în jurul spiritului.
În conformitate cu doctrina ezoterică, materia nu numai că a precipitat din mintea universală cu puţin timp în urmă, dar există doar pentru o scurtă perioadă, urmând a se dizolva, iar peste ceva mai mult de nouă mii de ani, când Soarele va răsări iar în constelaţia Leul, pentru a întâlni din nou privirea Sfinxului. Conform învăţăturilor secrete, trăim pe o mică insulă de materie, într-un vast ocean de idei şi de imaginaţie.