În trecut, termenul de prim-ministru era o insultă gravă…

Este fixată în opinia generală ideea că Robert Walpole (1676-1745) a fost primul premier al Marii Britanii. Walpole, care şi-a început mandatul în 1721, a fost numit Prim Lord Vistiernic, nu prim-ministru; cutia poştală de pe Downing Street nr. 10 încă anunţă lumii că reşedinţa îi aparţine Prim Lordului Vistiernic.

În epoca lui Walpole şi chiar multă vreme după aceea, „prim–ministru” era o gravă insultă politică – ducele de Wellington va emite ulterior un avertisment conform căruia oricine îl va numi prim-ministru în timpul mandatului său se poate aştepta la o provocare la duel în zorii zilei. Titlul a fost purtat prima dată de sinistrul cardinal Richelieu, numit în 1625 să îndeplinească treburile murdare ale lui Ludovic al XlV-lea, şi cu acest „bagaj” de spectru peiorativ a sosit titulatura în Anglia. În secolele al XVII-lea, al XVIII-lea şi mare parte din secolul al XIX-lea, „prim-ministru” a fost folosit ca o calomnie, implicându-l drept cal de bătaie al insultei nici mai mult, nici mai puţin decât pe „pudelul” sau purtătorul de cuvânt al regelui. În dicţionarul Oxford se remarcă utilizarea din secolul al XVIII-lea a titulaturii ca fiind „odioasă” şi „aplicată în mod jignitor la adresa lui Walpole şi negată de acesta, ca şi, mai târziu, de Lordul North”, care a fost Prim Lord Vistiernic din 1770 până în 1782.

În 1905, termenul devenise suficient de „respectabil” pentru a fi recunoscut oficial şi primul om numit prim-ministru al Marii Britanii a fost Henry Campbell-Bannerman. La 5 decembrie în acel an, a fost confirmat ca Prim Lord Vistiernic, iar la 10 decembrie, cînd titlul beneficiase de recunoaştere oficială, a fost declarat şi primul premier.