Atilla n-a fost atât de crud pe cât se crede…Totuşi, el lupta împreună cu stafiile strămoşilor săi!
Attila, „Biciul lui Dumnezeu”, a devenit sinonim cu cruzimea, însă un istoric grec pe nume Priscus, care a vizitat tabăra conducătorului hun, conturează o altă imagine a acestuia. Priscus relatează că Attila trăia într-o casă simplă, din lemn lustruit, înconjurată de un fel de gard de asemenea din lemn. Preşuri de lână erau aşternute pe jos, iar Attila – în traducere, literal, „tată mic”, „tătuc” – îşi primea oaspeţii îmbrăcat în veşminte simple, din pânză, fără aur sau pietre preţioase, bea (moderat) dintr-un bol de lemn şi mânca de pe un platou din acelaşi material. Nu a lăsat să se întrevadă nici o emoţie pe parcursul discuţiei, cu excepţia momentului în care a sosit fiul lui cel mic, pe care l-a gâdilat sub bărbie şi l-a privit cu o expresie de mulţumire.
Se spune că, atunci când a cucerit Corintul, cetate creştină, Attila s-a înfuriat văzând câte o prostituată la fiecare colţ de stradă şi le-a dat de ales: se mărită cu unul dintre oamenii lui sau pleacă în exil.
Chiar dacă nu a fost monstrul crud din imaginaţia populară, este adevărat că, dacă ar fi reuşit să distrugă Imperiul Roman, consecinţele asupra evoluţiei conştiinţei umane ar fi fost catastrofale. Attila era cel mai temut duşman al romanilor; el le interzicea oamenilor săi să trăiască pe teritoriul roman sau să cumpere bunuri romane. Când a invadat teritoriile ocupate de aceştia, a inversat procesul de romanizare, demolând construcţiile romane, şi a luat mii de kilograme de aur din capitala imperiului ca tribut. În anul 452, când Roma însăşi se afla sub presiunea hunilor, împăratul l-a trimis pe Leon, episcopul Romei, să-l întâlnească pe Attila. Cei doi au negociat un acord în virtutea căruia Honoria, fiica împăratului, avea să se mărite cu Attila, aducându-i o dotă de mii de kilograme de aur. Hunul a fost convins că astfel îşi împlinise ambiţia de a cuceri Imperiul Roman şi de a stăpâni lumea.
Attila şi poporul său practicau şamanismul. În toate bătăliile duse, el era îndrumat de preoţii lui şamani. Groaza stârnită de hoardele hune pornite la luptă era amplificată de urletele câinilor, de zăngănitul armelor, de dangătul clopotelor şi sunetul goarnelor. Toate acestea aveau menirea de a chema în ajutor armatele morţilor, stafiile strămoşilor, pentru a lupta alături de ei. De asemenea, invocau sufletele colective ale animalelor carnivore, lupi şi urşi, cerându-le sa intre în trupurile lor şi să le confere puteri supranaturale.
ATENTIE! Intrucat nu toate sursele sunt de incredere si, uneori, este foarte greu pentru a fi verificate, unele articole de pe site-ul lovendal.ro trebuie sa fie luate cu precautie. Site-ul acesta nu pretinde ca toate articolele sunt 100% reale, scopul fiind acela de a prezenta mai multe puncte de vedere si opinii asupra unui anumit subiect (chiar daca acestea par a fi contradictorii). Asadar, erorile si ambiguitatile nu pot fi excluse complet. Prin urmare, nu ne asumam nicio responsabilitate pentru actualitatea, acuratetea, caracterul complet sau calitatea informatiilor furnizate. Utilizatorii folosesc continutul acestui site pe propriul risc.
Attila, „Biciul lui Dumnezeu”, a devenit sinonim cu cruzimea, însă un istoric grec pe nume Priscus, care a vizitat tabăra conducătorului hun, conturează o altă imagine a acestuia. Priscus relatează că Attila trăia într-o casă simplă, din lemn lustruit, înconjurată de un fel de gard de asemenea din lemn. Preşuri de lână erau aşternute pe jos, iar Attila – în traducere, literal, „tată mic”, „tătuc” – îşi primea oaspeţii îmbrăcat în veşminte simple, din pânză, fără aur sau pietre preţioase, bea (moderat) dintr-un bol de lemn şi mânca de pe un platou din acelaşi material. Nu a lăsat să se întrevadă nici o emoţie pe parcursul discuţiei, cu excepţia momentului în care a sosit fiul lui cel mic, pe care l-a gâdilat sub bărbie şi l-a privit cu o expresie de mulţumire.
