În adâncurile Mării Negre, se află un peisaj plin de întuneric, unde nu există nici lumină și nici oxigen. Arheologii au crezut mult timp că această „zonă moartă” deține un cimitir perfect conservat al epavelor.
Iniţial, fiind doar un lac cu apă dulce, Marea Neagră a fost inundată cu apă sărată din Marea Mediterană, în timpul Holocenului. Afluxul de apă sărată şi lipsa mișcării interne a însemnat faptul că oxigenul nu a mai ajuns în adâncuri, creând un corp de apă meromictic (adică, o apă foarte adâncă în care, în profunzime, se distinge un strat de apă permanent stagnantă, cu proprietăţi chimice şi temperaturi relativ constante, sărac în oxigen).
Marea Neagră a fost cutreierată, de-a lungul întregii perioade istorice, de o mulţime de nave. Unele dintre aceste vase s-au scufundat în timpul Imperiului Bizantin, în perioada sa de glorie (acum peste 1.000 de ani), iar altele mai recente, în perioada otomană. Altele s-au scufundat în secolul al 13-lea, când Marco Polo încerca să cutreiere tot globul.
Cercetătorii au studiat epavele din Marea Neagră, iar noile imagini arată cârme fin sculptate, stâlpi, și chiar și frânghii aproape perfect conservate. Profesorul Adams, cel care a studiat aceste epave, a spus că navele au fost „conservate uimitor”, datorită lipsei de oxigen din Marea Neagră, de la 150 de metri adâncime în jos.