Nebunia: o istorie inedită de la Neanderthal la epoca modernă

Nebunia exista şi la oamenii din Neanderthal

Maladiile psihice par să existe, în sensul cel mai concret al cuvântului, de când lumea. Craniile australopitecilor şi ale oamenilor de Neanderthal descoperite de antropologi poartă adesea urmele unor ţrepanaţii. Fireşte, nu poate fi vorba de o intervenţie cu caracter „medical”, ci, aşa cum se presupune, de o portiţă deschisă „duhului rău” din mintea bolnavului, pentru a-l lăsa să iasă de acolo şi a permite însănătoşirea celui chinuit. Din rondelele de os astfel obţinute, se confecţionau amulete folosite pentru a conjura „piaza rea”.

Boala, consecinţa mâniei zeilor

Odată cu apariţia primelor civilizaţii şi a religiilor respective, boala – indiferent dacă este fizică sau mintală – apare ca „o consecinţă a mâniei zeilor”. Ideea se întâlneşte la asirieni, ca şi la egiptenii dinastiei memfice, în Africa centrală şi în arhipelagul malaiez, în Anzi şi în Grecia antică. Pentru a îmbuna divinităţile susceptibile şi răzbunătoare, oamenii le adresau rugi şi le ofereau sacrificii de natură să le câştige bunăvoinţa.

Incantaţia prin care se alungau spiritele rele din copiii afectaţi de nebunie

Formula prin care se alungau spiritele rele din copiii afectaţi de tulburări fizice sau psihice în Egipt, pe vremea faraonilor, a străbătut mileniile, pentru a ajunge intactă până astăzi, ca o incantaţie care vibrează de un intens fior poetic:

„Du-te tu, cel care vii din beznă,
Tu cel cu nasul cârmit înapoi
Şi chipul răsucit de-andaratelea,
Tu, care nu ştii la ce bun ai venit.
Venit-ai să-mi săruţi copilul?
Nu ţi-l voi da la sărutat.
Venit-ai să-l adormi?
Te voi opri să-i faci vreun rău
Venit-ai ca să-l iei cu tine?
Nu ţi-l voi da, nici în ruptul capului.
Împotrivă-ţi el are un talisman.
Făcut din rădăcină de alfa,
Din ceapă şi din miere.”

Nebunul…reîncarnarea unui om păcătos; regele Babilonului mânca fân de nebun ce era

Treptat, bolile fizice, care se traduceau prin simptome concrete (febră, durere, erupţii etc), au ieşit de sub „jurisdicţia” dumnezeirii si au trecut în cea a medicinei laice. Dar maladiile mintale au continuat să fie un monopol al vracilor şi preoţilor care le foloseau ca mijloace pentru înspâimântarea credincioşilor sau, şi mai prozaic, ca surse de profituri.

În „Elada”, epilepsia era socotită o pedeapsa divină, iar delirul un dar venit din Olimp. În India, nebunul era considerat ca reîncarnarea unui om plin de păcate, pe care le ispăşea în cea de-a doua existenţă a sa. Nabucodonosor, regele Babilonului, a fost pedepsit de Dumnezeu pentru crimele sale şi a căzut pradă demenţei, mâncând… fân în convingerea că se hrăneşte cu carne şi lăsându-şi părul să crească „precum penele unui vultur”.

În Grecia antică, nebunii se vindecau prin practicile miraculoase ale preoţilor

În secolul lui Pericle, confederaţia ateniană atinsese apogeul civilizaţiei. Filozofia lui Socrate şi a sofiştilor, creaţiile dramatice ale lui Sofocle şi Euripide, capodoperele sculpturale ale lui Fidias, lucrările istorice ale lui Tucidide şi Herodot făceau din Atena centrul luminos ai lumii antice.

Aflată într-un stadiu abia incipient, medicina îşi avea totuşi un zeu propriu: pe Asclepios (Esculap), fiul lui Apolo, meşter priceput în tămăduirea rănilor. Templele închinate lui erau în acelaşi timp un fel de spitale (unde bolnavii îşi puteau petrece nopţile, ziua fiind însă obligaţi să „meargă unde văd cu ochii”) şi de şcoli medicale (unde învăţăceii veneau să asimileze miraculoasele principii terapeutice ale medicului din Olimp). În rândul nebunilor, care îşi aveau locul în imediata apropiere a sanctuarului, vindecările erau uneori spectaculoase, ca urmare probabil a şocului psihic provocat de ceremoniile şi practicile misterioase ale preoţilor.

Hipocrat: epilepsia nu este boală sfântă!

În insula Kos era un templu (Asclepieion), care se bucura de o excelentă reputaţie printre şcolile medicale. Acolo a învăţat, cu aproape cinci secole î.Hr., tânărul Hipocrat, vlăstarul unei familii care pretindea că este urmaşa directă a lui Asclepios. După ce a absolvit „cursurile” predate la templu, el a devenit un periodent – medic ambulant – cutreierând Libia, Tesalia şi Sciţia, acumulând cunoştinţe clinice şi încercând să extragă din observaţiile pe care le făcea concluzii  generalizatoare.

Ridicându-se împotriva străvechilor prejudecăţi, Hipocrat a fost cel dintâi care a combătut părerea că epilepsia ar fi o „boală sfântă”, afirmând: „Această boala nu este nici sfântă, nici divină, ea are o cauză naturală, ca şi celelalte afecţiuni”. Mai mult decât atât, el a combătut pe preoţi şi pe vraci, arătând că „a da vina pe zei pentru o boală înseamnă a ascunde neputinţa noastră de a o vindeca”.

Clasificarea creată de Hipocrat pentru maladiile mintale a rămas aproape în întregime valabilă pânâ în ziua de astăzi. Citind felul cum zugrăveşte el pe „cei ce pătimesc de melancolie” avem impresia că asistăm la prezentarea cazului unui contemporan al nostru care suferă de o depresiune nervoasă. Medicul din Kos a remarcat de asemenea că, la un nebun, o maladie ca dizenteria, hidropizia sau guturaiul poate vindeca demenţa.

Înnebunim datorită creierului

Într-o epocă în care filozofii purtau dispute pentru a decide dacă sediul gândirii este în inimă sau în plămâni, Hipocrat  a fost cel dintâi care a atribuit acest rol creierului. „Visăm, gândim şi simţim în creier” scria el. „Tot datorită lui, înnebunim, delirăm, suntem asaltaţi de spaime, fie atunci când se lasă noaptea, fie după răsăritul soarelui”.

Romanii, preocupaţi de nebuni

Romanii au acordat o mare atenţie nebuniei şi nebunilor. Problema era abordată frecvent de istorici, retori sau literaţi ca Plutarh, Cicero, Lucreţiu etc, care încetaseră să mai considere maladiile mintale drept făcând parte din mitologie. Ceea ce nu însemna însă că, atât în explicarea cauzelor demenţei, cât şi în tratamentul ei, nu abundau ideile cele mai fanteziste.

Savantul Celsius propunea punerea în lanţuri a nebunilor şi biciuirea lor

În secolul I d.Hr., Celsius, care nu era medic, dar poseda cunoştinţe de o amploare enciclopedică, distingea trei categorii de afecţiuni psihice: insapia (maniile şi nebunia furioasă), frenezia (un delir însoţit totdeauna de febră) şi halucinaţiile (vesele sau triste, permanente sau temporare). În tratamentul recomandat de Celsius intrau multe sugestii raţionale, valabile şi astăzi : igiena morală şi materială a vieţii, un regim dietetic cât mai puţin încărcat, exerciţiile fizice şi masajele…

Acestor înţelepte indicaţii cu caracter terapeutic li se adăugau altele, mai puţin inspirate: punerea în lanţuri a nebunilor furioşi, înfruntarea şi biciuirea lor, aplicarea unui unguent de şofran pe craniul ras ca în palmă etc.

Epilepsia tratată cu sângele unui gladiator ucis în arenă

Epoca romană a marcat un pas înapoi faţa de apogeul atins de Hipocrat în ceea ce priveşte maladiile psihice şi nervoase. Epilepsia a redevenit o boală „sfântă”, care stârnea spaima şi era tratată cu o medicaţie scornită parcă ea însăşi de o minte bolnavă: cu apă luată noaptea dintr-o fântână şi băută din craniul unui om mort prin asasinare, picături de sânge din degetele picioarelor unei fecioare, măduva din femurul unui copil, un pahar cu sânge ale unui gladiator recent ucis în arenă…

Nebunia îşi avea sediul în stomac, iar la femei, în uter…

Localizarea maladiilor mintale era la fel de fantezistă. Ele erau socotite a-şi avea originea în… stomac („promotorul veseliei şi tristeţii, al curajului şi demoralizării”), mai precis în regiunea situată imediat dedesubtul coastelor, în hipocondri (de unde şi termenul „ipohondrie”). Agitaţia violentă şi zgomotoasă a femeilor era pusă pe seama uterului (în limba latină hisrer, de unde şi denumirea de „isterie”).

Galenus, medicul care şi-a dat seama că nebunia se datorează afectării creierului

Dar antichitatea romană a avut şi ea un mare medic – pe Galenus. Născut în cetatea Pergam, din Asia, el a dobândit un imens prestigiu în Cetatea Eternă, fiind considerat drept moştenitorul spiritual direct al lui Hipocrat şi atribuindu-i-se scrierea a cinci sute de tratate. Galenus era de părere că fluxul vital care alimentează întregul organism constă dintr-un spirit invizibil şi subtil, pneuma, absorbit prin nări, trecut prin plămâni, ajuns în inimă şi repartizat de acolo în tot corpul. Formula nu e chiar atât de absurdă cum pare la prima vedere: e suficient ca pneuma să fie înlocuită cu oxigenul, pentru a căpăta imaginea reală, ştiinţifică, a metabolismului de bază.

Galenus a preluat teza lui Hipocrat cu privire la creier ca sediu al gândirii şi deci al celor mai multe dintre tulburările mintale. Dar el a mers mai departe decât predecesorul său, introducând, pentru prima oară în  istoria medicinei, experimentul pe animale: deschizând craniul unui porc viu, Galenus a constatat că apăsarea exercitată asupra creierului duce la pierderea sensibilităţii şi a funcţiilor motorii.

Poate că cea mai importantă contribuţie a lui Galenus în domeniul psihiatriei este afirmaţia că orice maladie mintală e determinată de afectarea directă sau indirectă a creierului. La şapte sute de ani după Hipocrat, medicul roman ajungea la aceeaşi concluzie ca şi el: în ceea ce privea demenţa, zeii nu aveau nicio vină şi niciun merit.

Nebunii în Evul Mediu: torturaţi şi arşi de viu, pentru evacuarea diavolilor din ei

În Europa, Evul Mediu a adus lunga sa noapte şi pe tărâmul cercetării medicale. Sub influenţa Bisericii Catolice şi a superstiţiilor cultivate de ea, nebunii au fost asimilaţi vrăjitorilor şi trataţi în consecinţă: înlănţuirea de pereţii umezi din celulele subterane, tortura şi arderea de viu erau procedeele cele mai curente pentru „evacuarea” diavolilor din trupurile alienaţilor mintali. „Vindecările” înregistrate de cronici erau puse pe seama sfinţilor şi a „intermediarilor” lor, fiind vorba, după toate probabilităţile, de nevroze care apăreau şi dispăreau ca urmare a unor şocuri emotive puternice.

În Anglia, nebunii erau ucişi cu ciocanul în cap

Burgurile medievale se temeau de demenţi, pe care, dacă nu se îndurau să-i omoare, se străduiau cel puţin să-i izoleze de restul populaţiei. În Germania au fost create pretutindeni celebrele „turnuri ale nebunilor” (Narrenturmer). La Nurnberg a luat fiinţă, în 1460, o „căsuţă” destinata lor (Narrenhăuslein), care semăna însă mai mult cu o temniţă decât cu un ospiciu.

Scoţienii erau mai expeditivi, aruncând pe alienaţii mintali în „puţurile delirului” (frenzy wells), în vreme ce englezii îi ucideau, lovindu-i în cap cu malleus maleficarum („ciocanul răufăcătorilor”, destinat îndeobşte vrăjitoarelor). În Franţa, bolnavii cu tulburări psihice erau puşi în lanţuri şi lăsaţi astfel până ce sfinţii se milostiveau să facă un miracol în favoarea lor. În rândurile sfinţilor exista o veritabilă specializare, fiecare dintre ei ocupându-se de o anume afecţiune: Sfântul Leonard vindeca epilepsia, Sfântul Avertin delirul, Sfântul Cado pierderile de cunoştinţă, Sfântul Gorgon melancolia ş.a.m.d.

Vasele nebunilor

Practica cea mai curentă şi cea mai la îndemână era însă expulzarea nebunilor din localitatea respectivă. Bolnavii erau îmbarcaţi pe faimoasele „vase ale nebunilor” pictate de Branett şi Hieronymus Bosch; pe mare, vasele erau lăsate în voia soartei, ceea ce însemna condamnarea la moarte printr-un naufragiu inevitabil; pe Rin sau pe alte mari fluvii, şlepurile în care erau închişi demenţii lunecau încet, oprindu-se în unele porturi, izgonite din altele şî debarcându-şi în cele din urmă încărcătura umană pe un mal pustiu sau în câte o pădure ce ajungea până la marginea apei.

Orientalii şi Europa răsăriteană mult mai blânzi cu nebunii decât „civilizatorii” occidentali

În vădit contrast cu procedeele barbare ale „civilizaţiei” Europei occidentale, în răsăritul continentului nostru şi în Orientul Apropiat şi Mijlociu maladiile psihice erau tratate cu incomparabil mai multă înţelegere omenească şi competenţă medicală.

În Bizanţ, xenodocul, o fericită îmbinare de spital şi azil pentru săraci, primea cu destulă uşurinţă alienaţi mintali, îndrumaţi acolo de oameni special însărcinaţi cu depistarea lor.

Aer condiţionat în spitalele de nebuni!

În secolul al VII-lea d.Hr., când au cucerit Persia, Siria şi Egiptul, intrând în contact cu aceste străvechi leagăne ale civilizaţiei, arabii au preluat şi dezvoltat multe din tradiţiile şi cunoştinţele relativ înaintate pe tărâmul medicinei care se păstraseră acolo. Graţie lor, au fost traduse (şi transmise Europei) învăţăturile lui Hipocrat şi tratatele lui Galenus. La Ispahan, Alep, Damasc şi apoi în toata Africa de Nord şi în Spania, spitalele s-au înmulţit, fiecare din ele având secţii rezervate special nebunilor. Unul dintre cele mai mari aşezăminte de acest fel a fost întemeiat în 875 la Postat, nu departe de actualul Cairo, unde un spital similar a fost creat în 1280. Secţia alienaţilor mintali avea aici şi un fel de instalaţie de aer condiţionat, realizată cu ajutorul fântânilor arteziene.

Vindecările psihiatrice ale familiei de medici Baktişu

La Bagdad, începând cu secolul al VIII-lea, familia Baktişu a păstrat, vreme de 250 de ani (unii istorici spun că a fost vorba chiar de 500 de ani), funcţia – plină de onoruri, dar şi de primejdii – de a veghea la sănătatea califilor. Transmiţându-şi din tată în fiu secretele profesionale, medicii „dinastiei” Baktişu au acordat multă atenţie psihiatriei. Unul din marile lor succese a fost vindecarea favoritei lui Harun al-Raşid de o paralizie de natură isterică. Intimitatea lor cu califii era atât de mare, încât îşi puteau permite, fără risc, ieşirile cele mai îndrăzneţe faţă de temuţii stâpânitori   ai lumii arabe.

Cum se recunoaşte un nebun? După cum rupe mâneca slugii sale

Se povesteşte, astfel, că într-o zi strănepotul lui Gabriel Baktişu, întemeietorul „dinastiei”,  stătea de vorbă cu califul pe care-l slujea. Om foarte nervos, monarhul îi trăgea mereu de caftan, până ce mâneca veşmântului se rupse. Tocmai atunci, urmaşul profetului Mahomed punea întrebarea:
– După ce semn se cunoaşte că un nebun a devenit primejdios şi că trebuie internat?
– După faptul că rupe mâneca slugii sale, răspunse calm medicul.
Iar califul, în loc să-l pedepsească, îi dărui o pungă cu ţechini de aur.

Nebunia nu-şi are sediul în intestine!

Un alt medic arab, stabilit în Tunisia, Işaz Ibn-Imran, a scris un tratat despre melancolie încă în secolul al VIII-lea, iar unul dintre cei mai celebri terapeuţi ai epocii, Rhazes, care a trăit multă vreme la Cairo şi a ajuns până la Madrid, s-a ocupat în mod deosebit de alienaţii mintali. Elevul său, Ibn-Sina, cunoscut în Europa sub numele de Avicenna, a lăsat un „Canon al medicinei”, în care prelua multe din principiile lui Galenus. Practicând în secolul al XII-lea medicina în provincia spaniolă Andaluzia, Avenzoor, adept al lui Avicenna, a apărat teza localizării cerebrale a nebuniei, spre deosebire de opiniile curente pe atunci, care o atribuiau unor deranjamente ale splinei sau intestinelor.

Nevrozele se tratează cu practicarea călăriei?

Renaşterea nu a adus practic niciun progres din punct de vedere al psihiatriei. Abia în secolul al XVII-lea, omenirea avea să facă un pas înainte în această privinţă, datorită lui Bacon, care a impus metoda experimentală, lui Harvey, care a descoperit circulaţia sanguină, şi lui Descartes, care a relevat asemănările organismului uman cu o maşină.

„Lunaticii” au început să fie consideraţi drept bolnavi la rând cu toţi ceilalţi şi Sydenham scria cu curaj că „posedaţii diavolului” nu sunt, de fapt, decât nişte sărmani epileptici sau nebuni, „care nu poartă vina maladiilor lor”. Aceasta nu reprezenta încă o concepţie riguros ştiinţifică: nevrozele şi depresiunile (numite „vapori”) erau puse pe seama unei digestii defectuoase, iar printre numeroasele tratamente recomandate se numărau siropul de mere, decoctul de coarne de cerb şi… practicarea călăriei.

Nebunii…arşi cu fierul roşu pe pielea capului

Demenţilor li s-au rezervat spitale sau pavilioane speciale (denumite aziluri sau ospicii), unde regimul era adesea mai inuman decât în temniţe: bolnavii erau legaţi în lanţuri, lăsaţi să flămânzească, bătuţi cu biciul şi arşi cu fierul roşu pe pielea capului. La Paris, Salpetriere era cel mai mare ospiciu din Europa secolului al XVII-lea: 7000-8000 de femei şi copii se stingeau acolo de foame şi boli, obligaţi să muncească 14 ore pe zi şi să se roage alte şase. Aceleaşi condiţii domneau la azilul Bedlam, din Anglia, unde nebunii erau legaţi noaptea de pat, iar ziua de bancul de lucru din atelier.

Expoziţie publică de vizitat nebuni…în Germania!

Ospiciul din Brunswick (Germania) nu se mulţumea numai cu veniturile pe care i le aducea în cursul sâptămânii munca demenţilor: duminica ei erau expuşi în bâlciuri, unde publicul putea să-i vadă, contra plată, în barăci amenajate în acest  scop.

Scoaterea nebunilor din lanţuri: un gest simbolic

Abia în 1793, la patru ani după Revoluţia franceză, la spitalul parizian Bicetre, doctorul Philippe Pinel a luat măsura de a scoate lanţurile în care erau încătuşaţi demenţii. Mulţi dintre ei îşi pierduseră definitiv forţa musculară şi zăceau, incapabili sâ facă o mişcare. Dar gestul eliberator al lui Pinel nu a avut numai o valoare simbolică.

În ciuda stîngâciilor, a şovăielilor, a greşelilor prin care avea să mai treacă, psihiatria a intrat, odată cu secolul al XIX-lea, în faza ei cu adevărat ştiinţifică. Nebunii încetau să mai fie nişte păcătoşi asupra cărora se abătuse mânia cerului sau dragostea iadului şi redeveneau ceea ce fuseseră din totdeauna – oameni bolnavi care trebuiau îngrijiţi şi, în măsura posibilului, vindecaţi.

ATENTIE! Intrucat nu toate sursele sunt de incredere si, uneori, este foarte greu pentru a fi verificate, unele articole de pe site-ul lovendal.ro trebuie sa fie luate cu precautie. Site-ul acesta nu pretinde ca toate articolele sunt 100% reale, scopul fiind acela de a prezenta mai multe puncte de vedere si opinii asupra unui anumit subiect (chiar daca acestea par a fi contradictorii). Asadar, erorile si ambiguitatile nu pot fi excluse complet. Prin urmare, nu ne asumam nicio responsabilitate pentru actualitatea, acuratetea, caracterul complet sau calitatea informatiilor furnizate. Utilizatorii folosesc continutul acestui site pe propriul risc.