Minciuni ordinare împotriva creştinismului (7): “Reîncarnarea – susţinută de creştinismul timpuriu”

Până la sfârşitul secolul al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea, doctrina reîncarnării (adică sufletul care părăseşte trupul uman atunci când moare şi transmigrează într-un nou trup, începând o nouă viaţă) era puţin cunoscută în Occident. Odată cu apariţia scrierilor populare unor teozofi, ca Madame Blavatsky, sau odată cu dezvoltarea unor curente la modă ca spiritismul, reîncarnarea a pătruns adânc în cultura occidentală. Dacă s-ar face în ziua de azi un sondaj în rândul occidentalilor (când zic „occidentali” mă refer la europeni şi la cei care trăiesc pe continentul nord-american) probabil s-ar afla că marea majoritate a lor cred în reîncarnare. Chiar şi în rândul creştinilor există un puternic curent ce crede în reîncarnare. Şi asta, deşi Biserica creştină nu a crezut niciodată în aşa ceva. Dar chiar există vreo cât de mică dovadă precum că creştinismul timpuriu şi Biblia ar fi susţinut vreodată dogma reîncarnării, iar dogma a fost ştearsă din Biblie de conciliile ecumenice de mai târziu? Astăzi, vom demonta încă o minciună ordinară la adresa creştinismului, minciuni care se adaugă deja listei de articole ce le-am discutat până în prezent.

Să vorbim puţin despre reîncarnare…

Dar, înainte de a trece la analiza Bibliei, să analizăm mai în detaliu conceptul de reîncarnare. Reîncarnarea, învăţătura care spune că sufletul se mută dintr-un corp în altul, într-un ciclu naştere-moarte-renaştere, este dezvoltarea învăţăturii hinduso-budiste privind transmigrarea sufletului. Transmigrarea include posibilitatea ca sufletul să fie născut în trupul unui animal. Statutul trupului în care este născut indică o calitate a vieţii în care sufletul a trăit într-un trup anterior. O viaţă bună duce la renaşterea într-o formă superioară; o viaţă pline de păcate duce la renaşterea într-o formă inferioară. Această creştere şi descreştere urmează legea karmei, o temă centrală a hinduismului. Karma ne învaţă că faptele bune sunt răsplătite, iar cele rele sunt pedepsite. Scopul hinduismului este acela ca sufletul să spargă ciclul karmei şi să se unească cu Universul. Cei care cred în reîncarnare cred, de asemenea, că sufletul are o pre-existenţă eternă.

Ce e rău în a crede în reîncarnare?

De ce credinţa în reîncarnare nu este una care să te aducă aproape de Dumnezeu? Prin reîncarnare, ni se promite că vom avea o mulţime de şanse pentru a ne purta cum trebuie în acest Univers. Dacă există reîncarnare, atunci omul nu mai are nevoie să se mai apropie de Dumnezeu, putând să nu se poarte cu respect şi iubire pentru aproapele său. Dacă un om are mai multe vieţi în care el poate obţine perfecţiunea, el se poate gândi: „De ce să nu trăiesc această viaţă cum vreau eu şi să las lucrurile bune în alte vieţi, că am tot timpul de pe lume?” Cu această filozofie în minte, un om nu se va apropia niciodată de spiritualitate (cu câteva excepţii, bineînţeles). De fapt, cei care cred în reîncarnare nu cred, de obicei, în Dumnezeu, căci reîncarnarea merge mână în mână cu panteismul, credinţa că Dumnezeu se găseşte peste tot (inclusiv în natură, în animale sau în oameni).

Precum am amintim mai sus, există creştini care cred că atât Biblia cât şi creştinismul, în general, promovează reîncarnarea şi, pentru această, aduc o serie de „dovezi biblice” pe care le interpretează în a-şi susţine teoria. Să vedem care fragmente din Biblie ar susţine reîncarnarea…

Ioan Botezătorul = profetul Ilie?

„11. Adevărat zic vouă: Nu s-a ridicat între cei născuţi din femei unul mai mare decât Ioan Botezătorul; totuşi cel mai mic în împărăţia cerurilor este mai mare decât el.
12. Din zilele lui Ioan Botezătorul până acum împărăţia cerurilor se ia prin străduinţă şi cei ce se silesc pun mâna pe ea.
13. Toţi proorocii şi Legea au proorocit până la Ioan.
14. Şi dacă voiţi să înţelegeţi, el este Ilie, cel ce va să vină.” (Matei 11:11-14)

„12. Eu însă vă spun vouă că Ilie a şi venit, dar ei nu l-au cunoscut, ci au făcut cu el câte au voit; aşa şi Fiul Omului va pătimi de la ei.
13. Atunci au înţeles ucenicii că Iisus le-a vorbit despre Ioan Botezătorul.” (Matei 17:12-13)

Cei care susţin reîncarnarea cred că în aceste versete biblice este demonstrată reîncarnarea, prin faptul că Ioan Botezătorul este identificat cu profetul Ilie. Întoarcerea lui Ilie a fost profeţită în versetele lui Maleahi (3:23-24) din Vechiul Testament: „23. Iată că Eu vă trimit pe Ilie proorocul, înainte de a veni ziua Domnului cea mare şi înfricoşătoare; 24. El va întoarce inima părinţilor către fii şi inima fiilor către părinţii lor, ca să nu vin şi să lovesc ţara cu blestem!” În Luca 1:17 un înger anunţă împlinirea acestei profeţii prin naşterea lui Ioan Botezătorul: „Şi va merge înaintea Lui cu duhul şi puterea lui Ilie, ca să întoarcă inimile părinţilor spre copii şi pe cei neascultători la înţelepciunea drepţilor, ca să gătească Domnului un popor pregătit.” Dar ce-ar putea însemna cuvintele „duhul şi puterea”?

Mai întâi, trebuie să fim conştienţi de faptul că evreii înţelegeau „duhul” („spiritul”) şi „sufletul” ca lucruri diferite. Omul are un suflet ce supravieţuieşte morţii fizice. „Duhul” sau „spiritul” este un fel de forţă motoare, motivaţie care îi face pe oameni să creadă într-un fel sau altul. Atunci când un grup de oameni îndeplinesc un scop comun, se spune că ei se află în acelaşi spirit. În Luca 1:17 se spune că Ioan Botezătorul va merge cu „duhul” („spiritul”) lui Ilie, nu cu „sufletul lui Ilie”. Aceasta semnifică faptul că Ioan Botezătorul şi Ilie au acelaşi „spirit de echipă”, nu că unul a fost reîncarnarea celuilalt. Ioan Botezătorul a fost un fel de Ilie, un profet care a trebuit să repete misiunea lui Ilie într-un context similar. La fel cum s-a întâmplat cu Ilie în urmă cu 9 secole, şi Ioan Botezătorul a trebuit să sufere persecuţii din partea casei regale a Israelului şi să acţioneze în contextul degenerării spirituale a naţiunii evreieşti. Ioan Botezătorul avea aceeaşi misiune spirituală ca şi profetul Ilie, dar nu avea acelaşi suflet. De aceea, expresia „duhul şi puterea lui Ilie” nu trebuie interpretată ca reîncarnarea unei persoane, ci ca o repetiţie necesară a unui episod bine-cunoscut din istoria Israelului.

Alte pasaje din Biblie arată clar faptul că Ioan Botezătorul n-a fost reîncarnarea lui Ilie. De exemplu, atunci când Ioan Botezătorul a început să predice în public, preoţii din Ierusalim l-au întrebat dacă el este Ilie: „Şi ei l-au întrebat: Dar cine eşti? Eşti Ilie?” (Ioan 1:21), iar răspunsul acestuia a fost simplu şi clar: „Nu sunt”.

Iisus i-a vorbit lui Nicodim de reîncarnare?

Un alt verset biblic care ar susţine reîncarnarea ar fi acela din Ioan 3:3 în care Iisus spune: „Răspuns-a Iisus şi i-a zis: Adevărat, adevărat zic ţie: De nu se va naşte cineva de sus, nu va putea să vadă împărăţia lui Dumnezeu.” Scos din context, acest verset pare să susţină că reîncarnarea este singura posibilitate pentru obţinerea perfecţiunii spirituale şi pentru pătrunderea în „împărăţia lui Dumnezeu”. Dar versetele ulterioare demontează clar această „teorie a reîncarnării”. Astfel, Nicodim înţelege prin cele spuse de Iisus un fel de renaştere fizică în această viaţă, nu o reîncarnare clasică: „Iar Nicodim a zis către El: Cum poate omul să se nască, fiind bătrân? Oare, poate să intre a doua oară în pântecele mamei sale şi să se nască?” (Ioan 3:4). Iisus respinge însă ideea renaşterii fizice, explicându-i faptul că este necesară o renaştere spirituală, în timpul vieţii sale, pentru a fi primit în Împărăţia lui Dumnezeu după moarte: „Iisus a răspuns: Adevărat, adevărat zic ţie: De nu se va naşte cineva din apă şi din Duh, nu va putea să intre în împărăţia lui Dumnezeu” (Ioan 3:5).

Cine a păcătuit în cazul orbului din naştere: el sau părinţii lui? Există, astfel, posibilitatea reîncarnării?

Un alt episod interesant este cel  din Ioan 9:1-2, „1. Şi trecând Iisus, a văzut un om orb din naştere.
2. Şi ucenicii Lui L-au întrebat, zicând: Învăţătorule, cine a păcătuit; acesta sau părinţii lui, de s-a născut orb?” Luând în considerare întrebarea apostolilor, e clar că prima opţiune (omul s-a născut orb din cauza păcatelor sale) ar implica faptul că el ar fi putut păcătui într-o viaţă anterioară. Totuşi, aceasta nu înseamnă că apostolii credeau în teoria reîncarnării. Pe vremea aceea, existau unele facţiuni religioase care credeau că fetusul poate păcătui în pântecul mamei sale.

Pe de altă parte, dacă Iisus ar fi considerat că reîncarnarea este un proces autentic, atunci cu siguranţă El s-ar fi folosit de această oportunitate pentru a le explica apostolilor cum ar fi funcţionat karma şi reîncarnarea. Iisus n-a ratat niciodată asemenea oportunităţi cu discipolii săi în chestiuni spirituale, iar reîncarnarea ar fi fost pentru ei o doctrină esenţială pentru a o înţelege. În răspunsul său, Iisus a respins ambele opţiuni sugerate de apostoli: păcătuirea înainte de naştere şi păcătuirea pentru păcatele părinţilor: „Iisus a răspuns: Nici el n-a păcătuit, nici părinţii lui, ci ca să se arate în el lucrările lui Dumnezeu” (Ioan 9:3).

A culege ceea ce semeni înseamnă o referinţă la karmă şi la reîncarnare?

Un alt verset biblic controversat ar fi acela din Galateni 6:7: „Nu vă amăgiţi: Dumnezeu nu Se lasă batjocorit; căci ce va semăna omul, aceea va şi secera.” Ar putea face astfel referinţă la karma şi, legat de karmă, la reîncarnare? Adică, faptele cuiva au consecinţe sub forma karmei în vieţile viitoare? Totuşi, versetul este iarăşi scos din context, căci următorul verset arată faptul că e vorba de judecarea efectelor faptelor noastre din perspectiva vieţii eterne, aşa cum este statuat în Biblie, fără implicarea unor existenţe anterioare: „Cel ce seamănă în trupul său însuşi, din trup va secera stricăciune; iar cel ce seamănă în Duhul, din Duh va secera viaţă veşnică.” (Galateni 6:8) „A secera stricăciune” înseamnă separarea eternă de Dumnezeu în iad, iar „viaţa veşnică” înseamnă comuniunea eternă cu Dumnezeu în Ceruri.

În acest context, versetele nu pot sugera reîncarnarea sufletului după moarte, căci, conform creştinismului, judecătorul suprem al faptelor noastre este Dumnezeu, nu o karmă impersonală.

„Toţi ce scot sabia de sabie vor pieri”…iarăşi karmă?

Precum se ştie, apostolul Petru a scos sabia şi i-a tăiat urechea slugii arhiereului, în încercarea sa de a preveni arestarea lui Iisus în Grădina Ghetsimani. Iisus l-a certat pentru asta şi i-a spus: „Atunci Iisus i-a zis: Întoarce sabia ta la locul ei, că toţi cei ce scot sabia, de sabie vor pieri.” (Matei 26:52). S-a referit Iisus din nou la acţiunea legii karmei? Deşi eroică, acţiunea lui Petru ar fi împiedicat împlinirea Scripturilor, aşa cum spune şi Iisus: „Dar cum se vor împlini Scripturile, că aşa trebuie să fie?” (Matei 26:54). În acest caz, apostolul Petru a păcătuit şi, conform Vechiului Testament, el ar fi trebuit pedepsit consistent: „De va vărsa cineva sânge omenesc, sângele aceluia de mână de om se va vărsa, căci Dumnezeu a făcut omul după chipul Său” (Geneza 9:6). Totuşi, peste tot în Vechiul Testament, această lege se referea la viaţa fizică prezentă, nu la vieţile viitoare.

Altfel, spusele lui Iisus din Matei 26:52 ar avea implicaţii absurde, în cazul adepţilor teoriei reîncarnării. Ar fi implicat că uciderea cuiva cu o sabie în această viaţă, ar fi implicat propria ucidere într-o viaţă viitoare. Astfel, crucificarea lui Iisus ar fi trebuit să fi fost o pedeapsă pentru propriile păcate ale Mântuitorului dintr-o viaţă anterioară (sic!) şi nu pentru păcatele oamenilor. Astfel, întreg creştinismul ar fi fost „dinamitat”, căci se ştie că Iisus s-a născut fără de păcat, pentru răscumpărarea păcatelor oamenilor: „5. Căci unul este Dumnezeu, unul este şi Mijlocitorul între Dumnezeu şi oameni: omul Hristos Iisus, 6. Care S-a dat pe Sine preţ de răscumpărare pentru toţi, mărturia adusă la timpul său.” (1 Timotei 2:5-6).

Versete din Biblie care resping reîncarnarea

Odată lămurite toate aceste „versete controversate” din Biblie care ar susţine reîncarnarea, nu trebuie uitat faptul că Biblia este plină de alte versete în care doctrina reîncarnării este respinsă în mod clar şi fără echivoc:

– „Negura se risipeşte, piere, tot astfel cel ce coboară în iad nu mai vine înapoi. Nu se mai înapoiază în casa sa şi locuinţa sa nu-l mai cunoaşte.” (Iov 7:9-10);

– „Căci ştim că, dacă acest cort, locuinţa noastră pământească, se va strica, avem zidire de la Dumnezeu, casă nefăcută de mână, veşnică, în ceruri.” (2 Corinteni 5:1);

– „Iar unul dintre făcătorii de rele răstigniţi, Îl hulea zicând: Nu eşti Tu Hristosul? Mântuieşte-Te pe Tine Însuţi şi pe noi. Şi celălalt, răspunzând, îl certa, zicând: Nu te temi tu de Dumnezeu, că eşti în aceeaşi osândă? Şi noi pe drept, căci noi primim cele cuvenite după faptele noastre; Acesta însă n-a făcut nici un rău. Şi zicea lui Iisus: Pomeneşte-mă, Doamne, când vei veni în împărăţia Ta. Şi Iisus i-a zis: Adevărat grăiesc ţie, astăzi vei fi cu Mine în rai.” (Luca 23:39-43). Dacă ar fi existat reîncarnarea, Iisus i-ar fi spus tâlharului de pe cruce: „Ai răbdare, o să mai ai alte vieţi în care te poţi mântui”.

Există însă un verset în Biblie care contrazice clar doctrina reîncarnării, nelăsând nicio urmă de îndoială cu privire la acest lucru:

„27. Şi precum este rânduit oamenilor o dată să moară, iar după aceea să fie judecata,
28. Tot aşa şi Hristos, după ce a fost adus o dată jertfă, ca să ridice păcatele multora, a doua oară fără de păcat Se va arăta celor ce cu stăruinţă Îl aşteaptă spre mântuire.” (Evrei 9:27-28). Aşadar, se spune fără tăgadă că noi nu trăim decât o singură dată, aşa cum Iisus a murit pe cruce, pentru păcatele noastre tot o singură dată.

Au fost îndepărtate pasaje din Biblie ce vorbeau de reîncarnare?

Există o teorie a conspiraţiei printre cei care susţin reîncarnarea în creştinism conform căreia Biblia conţinea multe pasaje în care era învăţată reîncarnarea, dar toate aceste pasaje ar fi fost îndepărtate la cel de-al doilea Conciliu de la Constantinopol din anul 553 d.Hr. Citesc, de exemplu, din articolul „Reîncarnarea” din 2009 de pe site-ul Jurnalul Naţional: „Chiar învăţătura lui Iisus Hristos cuprinde gânduri şi convingeri despre reîncarnare. Creştinismul a negat existenţa reîncarnării începând din anul 553 d.H., când la al II-lea Conciliu de la Constantinopol s-a votat cu trei voturi contra două înlăturarea credinţei în acest fenomen, făcând astfel să dispară din Biblie orice referire explicită la acesta. Faptul s-a petrecut în timpul împăratului Justinian şi motivul principal al măsurii l-a reprezentat teama faţă de eventualitatea apariţiei unui curent de opinie în rândul populaţiei, de a nu-şi mai îndeplini obligaţiile în această viaţă, ştiind că nu există moartea spiritului.”

În primul rând, nu există nicio dovadă precum că o asemenea „purificare” a Bibliei a apărut vreodată. Manuscrisele existente ale Bibliei, multe din ele mai vechi decât anul 553 d.Hr., nu arată diferenţe faţă de textul biblic pe care-l folosim astăzi. Noul Testament a fost scris la sfârşitul secolului I d.Hr.

În al doilea rând, dacă preoţimea şi cei care conduceau Biserica creştină aveau interesul să şteargă orice menţiune despre reîncarnare, atunci de ce-au mai păstrat versetele controversate ce aduc aminte de reîncarnare (ca Ioan 3:3)? Dacă ar fi şters orice menţiune despre reîncarnare, ar fi trebuit s-o facă de tot, nu doar parţial.

În al treilea rând, versetele biblice ce contrazic explicit reîncarnarea (vezi paragraful de mai sus) fac imposibilă existenţa unor versete ce ar susţine reîncarnarea.

Şi, nu în ultimul rând, „Sfinţii părinţi ai Bisericii” au respins total doctrina reîncarnării, aşa cum puteţi citi în paragraful următor.

„Sfinţii părinţi ai Bisericii Creştine” resping cu tărie reîncarnarea

Într-un articol din 2002, scris de Răzvan Petre pe site-ul Spiritus.ro, autorul lui se întreabă „fiind un subiect important din punct de vedere teologic, ne întrebăm de ce (subiectul reîncarnării) nu este menţionat în Biblie, de ce nu este combătut, precum alte obiceiuri şi credinţe păgâne… De ce Mântuitorul Isus nu ne-a avertizat sub nici o formă împotriva doctrinei reîncarnării, atât de răspândite în Orient de mii de ani ? Nici o nouă teorie despre nemurire nu ar fi putut face abstracţie de ea, fie şi numai pentru a o critica…”

Autorul acestor rânduri de mai sus se înşeală amarnic. Precum am demonstrat mai sus, în Biblie există referinţe care vorbesc clar de o singură viaţă, şi nu de reîncarnare. Iisus Hristos în răspunsul care îl dă ucenicilor Săi despre orbul din naştere, spune clar că nu există reîncarnare. Şi, în plus, creştinismul timpuriu, prin Sfinţii Părinţi ai Bisericii, au vorbit clar împotriva reîncarnării. Deci, subiectul reîncarnării n-a fost niciodată ocolit de creştinism, aşa cum crede domnul Răzvan Petre. Să vedem ce spun „Sfinţii Părinţi ai Bisericii” cu privire la acest subiect:

Iustin Martirul (100-165) în lucrarea „Dialog cu Trypho”:

„Bătrânul: ‘Care este avantajul celor care L-au văzut pe Dumnezeu?’
Iustin: ‘Nu pot răspunde.’
Bătrânul: ‘Şi ce fac cei ce trebuie să sufere şi nu sunt vrednici de un asemenea spectacol?’
Iustin: ‘Conform lui Platon, ei sunt în trupurile unor animale sălbatice şi aceasta e pedeapsa lor.’
Bătrânul: ‘Ei ştiu atunci că acesta e motivul pentru care se află în asemenea forme, întrucât au păcătuit?’
Iustin: ‘Nu cred.’
Bătrânul: Atunci, această pedeapsă nu are niciun avantaj. În plus, aş putea spune că ei nu sunt pedepsiţi, dacă nu sunt conştienţi de pedeapsa primită.’
Iustin: ‘Aşa e.'”

Irineu (130-200):

În tratatul său „Împotriva ereziilor” (cartea 2), Irineu îşi intitulează cel de-al 33-lea capitol „Absurditatea doctrinei transmigrării sufletelor„. În întreg capitolul el critică reîncarnarea, sublinind inutilitatea ei în lipsa oricăror amintiri conştiente din vieţile trecute:

„Aşadar, dacă un suflet nu-şi poate aminti nimic conştient din ceea ce a făcut într-o stare anterioară de existenţă, având doar percepţia lucrurilor din viaţa prezentă, aceasta înseamnă că sufletul n-a existat niciodată în alte trupuri şi nici nu a făcut lucruri de care să nu aibă cunoştinţă”.

Tertullian (145-220):

În lucrarea sa monumentală „Un tratat despre suflet„, Tertullian abordează într-o logică impecabilă teoria reîncarnării şi a eternităţii sufletului, aşa cum este ea susţinută de Platon. Tertullian crede că, dacă ar exista reîncarnarea, atunci ar trebui să ne amintim perfect de vieţile anterioare, în mod conştient. Dăm citire din această operă:

„De la bun început pot să spun că nu sunt de acord cu ideea conform căreia sufletul ar fi capabil de uitare (…) Un om nu va uita niciodată să mănânce atunci când îi este foame, ori să bea când îi este sete, ori să-şi folosească ochii atunci când vrea să vadă, urechile când vrea să audă, nasul când vrea să miroase, gura când vrea să guste sau mâna când vrea să atingă. Acestea sunt simţurile pe care filozofia le subestimează în raport cu facultăţile intelectuale. Dar dacă această cunoaştere naturală a facultăţilor senzoriale este una permanentă, cum se face că toată cunoaşterea facultăţilor intelectuale este uitată, aceasta fiind şi superioară? De aici rezultă că puterea uitării e mai mare decât cea a amintirilor? Platon ne răspunde că uitarea apare ca urmare a perioadei mari de timp (n.t. dintre două reîncarnări). Dar lungimea de timp este neînsemnată pentru un suflet care, conform lui Platon, este nenăscut, şi astfel este etern. Iar ceea ce este etern nu are nici început şi nici sfârşit şi, astfel, nu este supus criteriului timpului.

Dacă timpul este cauza uitării, de ce, din momentul intrării sufletului în trup, amintirile anterioare nu se mai păstrează, de parcă sufletul ar fi afectat de timp? Pentru că sufletul, fiind înaintea trupului, ar trebui să fie indiferent faţă de timp. După intrarea sufletului în trup, uitarea are loc imediat sau după un timp? Dacă e imediat, atunci unde e perioada mare de timp de care se vorbea în ipoteză? Dacă e după o anumită perioadă de timp, sufletul nu şi-ar putea aminti instantaneu de memoriile vieţilor trecute? Şi cum se face că sufletul uită ulterior, pentru ca mai apoi să-şi amintească din nou? Cât de mare trebuie să fie perioada de timp în care să apară uitarea pentru suflet? (…) Şi Platon aruncă iar din nou vina asupra trupului, de parcă o substanţă născută ar avea putere mai mare decât o substanţă eternă (…)

Dacă sufletele se desprind de trup la diverse vârste ale vieţii umane, cum se face că ele se reîntorc la o singură vârstă? Cum se face că un om care moare la o vârstă înaintată se reîntoarce la viaţă ca un copil? Dacă sufletul fără trup descreşte astfel prin regresiune, n-ar fi mai rezonabil să presupunem că el ar trebui să revină la viaţă cu un progres mai mare după mii de ani? El ar trebui mai degrabă să se reîntoarcă la vârsta la care a murit, pentru a relua viaţa pe care a abandonat-o. În plus, ar trebui să revină cam în aceeaşi formă de trup, având caracteristicile sale originale, pentru că astfel ar fi greu pentru el să mai fie acelaşi, dacă i-ar lipsi caracteristicile identităţilor sale anterioare.”

Vasile cel Mare (330-379):

Într-o lucrare a sa, el spune următoarele:„Evitaţi toţi acei filozofi aroganţi care nu se sfiesc să compare sufletul lor cu cel al unui câine şi care afirmă că ei, în alte vieţi, au fost femei, arbuşti sau peşti. Au fost ei vreodată peşti? Nu ştiu, dar nu mă tem să afirm că în scrierile lor ei arată mai puţină sensibilitate decât cea a unui peşte”.

A crezut Origen în reîncarnare?

La final, l-am lăsat în mod special pe Origen (185-254), unul dintre cei mai mari teologi ai creştinismului timpuriu. Mulţi adepţi ai teoriei reîncarnării cred că Origen a susţinut în opera sa reîncarnarea. Deşi este adevărat că Origen a fost puternic influenţat de platonism, înainte de a trece la creştinism, ipoteza conform căreia el ar fi crezut în reîncarnare este una absurdă.

E adevărat că Origen a susţinut ideea preexistenţei sufletelor, dar asta nu înseamnă că el ar fi fost susţinătorul reîncarnării. În opera sa „Împotriva lui Celsius” (247 d.Hr.), Origen a scris un comentariu asupra lui Matei în care el a discutat pe larg dacă Ioan Botezătorul a fost reîntruparea lui Ilie. Răspunsul său la această întrebare a fost neechivoc:

„În acest loc [Matei 17:10:13] nu îmi apare faptul că prin Ilie se vorbeşte de suflet, ca nu cumva să cad în dogma transmigraţiei, care este străină pentru biserica lui Dumnezeu, şi nici nu a fost transmisă de Apostoli, şi nici expusă în vreo altă parte în Scripturi. . .”

Mai clar ca atât nu se poate. Origen s-a lansat apoi într-o discuţie lungă a transmigraţiei, argumentând că este contrar cu doctrina biblică a judecăţii la sfârşitul anilor.

Pe de altă parte, pentru a fi corecţi, e adevărat că Jerome, un părinte al bisericii principal în cadrul secolului al V-lea, a argumentat că Origen a susţinut reîncarnarea. Scriind o scrisoare lui Avitus în jurul lui 409 sau 410, Jerome l-a acuzat pe Origen că susţine „transmigraţia sufletelor”, incluzând ideea că şi duhurile angelice şi cele umane „pot cădea în pedeapsa pentru marea neglijare sau prostie să fie transformate în brute”, adică, să fie reîncarnate ca animale. Totuşi, în aceiaşi scrisoare Jerome admite faptul că Origen a calificat declaraţiile sale asupra subiectului:

„Apoi, ca nu cumva să fie vinovat de a menţine cu Pitagora transmigraţia sufletelor, el răsuceşte raţiunea rea cu care şi-a rănit cititorul său prin a spune: „Eu nu trebuie să fiu luat că aş face dogme din aceste lucruri; ele sunt aruncate drept ipoteze pentru a se arăta că ele nu sunt în totalitate trecute cu vederea”.

Din moment ce critica lui Jerome a lui Origen este bazată pe scrierile mai timpurii ale lui Origen (în particular „Asupra Primelor Principii”, scrisă între 212 şi 215), şi în scrierile sale de mai târziu Origen a respins transmigraţia sufletelor, şi din moment ce însăşi Jerome admite că Origen a dorit să se oprească din a menţine acea doctrină, se poate conclude sigur că Origen nu a învăţat reîncarnarea.

De ce creştinismul nu poate susţine doctrina reîncarnării?

Ideea de reîncarnare nu poate fi acceptată de creştinism, întrucât ar submina principiile de bază ale acestei religii.

1) În primul rând, ar compromite suveranitatea lui Dumnezeu asupra Creaţiei Sale, transformându-L într-un observator fără puteri asupra tragediei umane. Dar, din moment ce suvernitatea Sa este deplină asupra Creaţiei Sale, Dumnezeu poate pedepsi răul şi face ceea ce trebuie pentru mântuirea sufletelor oamenilor. Nu e nevoie de legea impersonală a karmei şi a reîncarnării pentru a juca acest rol.

2) În al doilea rând, credinţa în reîncarnare poate afecta înţelegerea cuiva despre moralitate şi trăirea unei vieţi morale. O aplicare extremă a dogmei reîncarnării ar putea duce la adoptarea unei atitudini detaşate faţă de crime, hoţii şi alte rele sociale, ce nu ar fi considerate altceva decât „plăţi normale” ale victimelor pentru „relele” din vieţile anterioare.

3) În al treilea rând, reîncarnarea reprezintă o ameninţare la esenţa creştinismului: nevoie lui Hristos pentru răscumpărarea păcatelor noastre. Dacă noi trebuie să plătim pentru păcatele noastre în vieţile viitoare şi să obţinem mântuirea prin propriile noastre eforturi, atunci sacrificiul lui Hristos ar deveni inutil şi absurd.

ATENTIE! Intrucat nu toate sursele sunt de incredere si, uneori, este foarte greu pentru a fi verificate, unele articole de pe site-ul lovendal.ro trebuie sa fie luate cu precautie. Site-ul acesta nu pretinde ca toate articolele sunt 100% reale, scopul fiind acela de a prezenta mai multe puncte de vedere si opinii asupra unui anumit subiect (chiar daca acestea par a fi contradictorii). Asadar, erorile si ambiguitatile nu pot fi excluse complet. Prin urmare, nu ne asumam nicio responsabilitate pentru actualitatea, acuratetea, caracterul complet sau calitatea informatiilor furnizate. Utilizatorii folosesc continutul acestui site pe propriul risc.