Merită să se pună taxe pe câinii care mănâncă fripturi şi cozonac, în timp ce lumea moare de foame?

Aţi auzit vreodată de taxă pentru câini? Dacă nu, vă spun eu că în anul 1796, a fost instituită o asemenea taxă în Marea Britanie, ce a provocat mari nemulţumiri şi ridiculizări din partea societăţii englezeşti.

Dezbaterile din Camera Comunelor (Parlamentul britanic) din acea perioadă au fost destul de amuzante. Richard Sheridan (1751-1816), om de teatru, dar şi parlamentar irlandez, a remarcat faptul că legea pentru instituirea taxei de câini, avea o denumire foarte ciudată: „Lege pentru protejarea cetăţenilor britanici împotriva câinilor”. „Din aceste cuvinte, a spus el – într-o frază memorabilă – oricine şi-ar putea imagina că aceşti câini ar putea fi vinovaţi de tâlhărie, deşi ei protejează mult mai bine proprietăţile stăpânilor, decât paznicii”. Sheridan, după ce a amuzat Parlamentul cu unele povestiri despre câinii nebuni, a întrebat la urmă: „Cum legea spune că sunt exceptaţi de la plata taxei puii de căţei, de la ce vârstă vor fi taxaţi câinii şi cum li se vor stabili vârsta?”

Dar, în Parlament existau şi susţinători ai legii, ca un domn numit Lechmere care era revoltat împotriva femeilor-bătrâne ce ţineau „cohorte de câini”. Astfel, dl Lechmere pretindea că el cunoaşte o bătrână ce deţine numai puţin de 16 câini, pe care îi hrănea zilnic, pe fiecare, cu câte o friptură. Asta în timp ce o mulţime de englezi săraci mureau de foame; nu era, astfel, corect să se impună un bir mare pe fiecare cap de căţel? Tot acelaşi domn mai pretindea că are cunoştinţă de o altă doamnă ce avea un câine ce-l hrănea cu biscuiţi, înmuiaţi în vin scump de Burgundia, şi cu…felii de cozonac!