Marele Blaise Pascal, mort în scutece şi înviat!

Suntem în anul 1642, la Clermont, în locuinţa unui mare notabil din provincie. Familia Pascal a avut de curând un fiu, Blaise. Are un an. Doamna Pascal este o femeie tânără cu suflet mare, foarte pioasă şi foarte caritabilă. Dă de pomană unor femei sărmane, pe care le primeşte regulat acasă ca să le dea hrană, lenjuri şi nişte bani. Printre aceste sărmane femei, este şi una care are reputaţia de-a fi vrăjitoare. E vrăjitoare! Toată lumea o spune. Dar doamnei Pascal nu-i pasă de aceste clevetiri. Nu e credulă. Şi continuă s-o primească pe pretinsa femeie diabolică.

Micuţul Pascal se simte rău. Foarte rău. A dat în melancolie, cum se spune pe vremea aceea. Se stinge. Şi această stare este însoţită de două reacţii ciudate. Nu poate suporta deloc să vadă apa. Apă într-un pahar, apă care curge dintr-o stacană: imediat îl apucă nişte convulsii îngrozitoare. A doua ciudăţenie: nu poate tolera să-şi vadă părinţii unul lângă altul. Se lasă sărutat de tatăl său. Se lasă mângâiat de mama sa. Dar de cum părinţii se află împreună lângă el, urlă, se zbate cu o violenţă nemaipomenită, se sufocă, se înnăbuşă.

Acum o să împlinească doi ani. Dar va apuca să-i împlinească? Slăbeşte mereu. Are nişte crize tot mai epuizante. La sfârşit, se vede într-adevăr că o să moară. Şi toate femeile sărmane şi mulţi oameni din Clermont spun: „Dar asta-i mâna vrăjitoarei! Vrăjitoarea i-a făcut farmece!”

Tatăl-micuţului Blaise, Etienne Pascal, vrea să facă să înceteze ceea ce consideră nişte zvonuri absurde. Într-o zi, o convoacă pe femeie în cabinetul său de lucru: – Astea-s minciuni! Astea-s invidii! spune ea.

Atunci, numai să fie cu inima împăcată, şi s-o înfricoşeze, el îi spune că, dacă i-a făcut farmece copilului, o s-o spânzure! Spre stupefacţia lui, femeia i se aruncă la picioare:

– Ei bine, da, e adevărat! I-am făcut farmece copilului. Dar vina e a dumneavoastră! N-aţi vrut să vă ocupaţi de procesul meu când v-am cerut-o! Ei bine, m-am răzbunat!… Ah, acum văd într-adevăr că vă iubiţi fiul cu duioşie. Şi mă tem să vă spun. I-am făcut farmece să moară!
– Cum, copilul meu trebuie să moară?
– Dacă nu mă denunţaţi, n-o să moară. Pot să-l salvez. Pot să mut farmecele pe-un altul.
–  Prefer să moară fiul meu, decât să fac să moară altă persoană.
– Ascultaţi, pot să trec farmecele pe-un animal.

Şi preşedintele Etienne Pascal i-a propus vrăjitoarei unul din caii săi.
– Nu-i nevoie de-o asemenea cheltuială! O pisică va ajunge. Şi a cerut să i se dea o pisică.

Trebuie să remarcaţi că această conversaţie extraordinară e ţinută de un om eminent şi foarte luminat. Etienne Pascal era preşedintele Curţii de Conturi, la Clermont. Se bucura de simpatia lui Richelieu. Era un fizician şi un matematician recunoscut, şi care coresponda cu întreaga societate savantă a secolului său.

Seara, vrăjitoarea s-a întors. Îi explică lui Etienne Pascal că are nevoie de un copil mai mic de şapte ani ca să meargă să culeagă trei soiuri de ierburi. Etienne Pascal îşi caută farmacistul care are o fetiţă, ea va merge să culeagă ierburi.
La ora şapte dimineaţa, vrăjitoarea aduce o cataplasmă. Cataplasma trebuie pusă pe pântecele micuţului Blaise. Tatăl o roagă pe doica s-o pună. Şi el pleacă la Palat. Când se întoarce, la ora douăsprezece, toată casa e înlăcrimată. Blaise Pascal a murit în leagăn.

Iese, înnebunit, foarte necăjit. Şi în pragul uşii, o vede pe vrăjitoare! Îi trage o palmă aşa de puternică încât aceasta cade jos. Apoi, se ridică:
– Nu vă supăraţi. Am uitat să vă spun dimineaţă. Copilul dumneavoastră va părea mort până la miezul nopţii. Dar la miezul nopţii, va învia.

Copilul nu mai respira; pulsul nu i se mai simţea, şi începuse să se răcească. Etienne Pascal spune că nu trebuie să-l înmormânteze, că trebuie să aştepte. Şi singuri în cameră, toată ziua şi noaptea, tatăl şi mama lui Blaise Pascal veghează. Şi între miezul nopţii şi ora unu, erau cât pe ce să leşine. Copilul mort începe să caşte. E apucat, e fricţionat, e încălzit, i se dă vin îndulcit, şi el are tot pleoapele închise.

În fine, la ora şase dimineaţa, deschide ochii din nou. Descoperindu-şi părinţii aplecaţi peste pat, îl apucă convulsiile, ca mai înainte. Deci nu e vindecat deloc. Totuşi, după câteva zile, se joacă în braţele mamei cu un pahar cu apă. După două săptămâni, suportă foarte bine, şi chiar zâmbind, să-şi vadă părinţii împreună. După trei săptămâni, nu mai e apatic. Prinde puteri. Va trăi.

Vindecat complet? Nu-i sigur. Ştiţi că Pascal a murit la treizeci şi nouă de ani, de-o boală care se mai cercetează încă. Şi totdeauna s-a plâns de nişte indispoziţii bizare. Cum s-a repercutat extraordinara aventură din frageda sa copilărie în trupul şi mintea lui Blaise Pascal? Şi, mai târziu, oare nu şi-a pus întrebări asupra începutului misterios al vieţii sale? Şi aceste întrebări n-au întreţinut o parte a geniului său mistic?

Naşterea unui geniu nu este un lucru foarte simplu.

ATENTIE! Intrucat nu toate sursele sunt de incredere si, uneori, este foarte greu pentru a fi verificate, unele articole de pe site-ul lovendal.ro trebuie sa fie luate cu precautie. Site-ul acesta nu pretinde ca toate articolele sunt 100% reale, scopul fiind acela de a prezenta mai multe puncte de vedere si opinii asupra unui anumit subiect (chiar daca acestea par a fi contradictorii). Asadar, erorile si ambiguitatile nu pot fi excluse complet. Prin urmare, nu ne asumam nicio responsabilitate pentru actualitatea, acuratetea, caracterul complet sau calitatea informatiilor furnizate. Utilizatorii folosesc continutul acestui site pe propriul risc.