Liniile de la Nazca, semnale luminoase adresate zeilor?

3.397 vizualizari

nazca-linesCu peste o mie de ani înainte de era noastră, valea Nazca, o regiune deşertică pe coasta de sud a statului Peru, a fost ocupată de o populaţie a cărei tehnologie agricolă sofisticată i-a permis să construiască un sistem de irigaţii, îmbunătăţind recoltele, şi să extindă aria cultivabilă. În următorii 1500 de ani misterioasa populaţie a făcut progrese la ţesătorie, olărit şi arhitectură. Dar cea mai remarcabilă realizare culturală a acestui popor rămâne crearea unei extraordinare arte terestre, a cărei utilitate practică a rămas un mister până în zilele noastre.

Aşa-numitele „linii de la Nazca”, mai multe mii la număr, constau din cinci feluri de semne, despre care William H. Isbell scrie:

„Cele mai obişnuite sunt liniile drepte. Mii de asemenea linii marchează deşertul in toate direcţiile – de-a lungul, de-a latul şi de-a curmezişul… Uneori liniile se întorc şi constituie figuri geometrice complexe, cu zigzaguri sau seturi de paralele prelungite de linii oscilatorii. În al doilea rând sunt figurile geometrice – triunghiuri sau forme trapezoidale alungite, – care pentnt prima oară au fost observate din văzduh… În al treilea rând vin schiţele de animale şi plante înfăptuite prin linii curbe… Adesea, cele trei categorii formează o singură reprezentare… O a patra clasă de semne terestre include mai multe tipuri de grămezi de roci… A cincea categorie de semne e construcţia din desene realizate pe povârnişurile dealurilor”.

Unele linii sunt înguste, nu depăşesc 6 inci în lăţime, altele sunt late de sute de iarzi. Unele linii se întind pe distanţă de multe mile. Populaţia Nazca le-a realizat dizlocând pietrele întunecate din teren şi aşezându-le apoi în forma modelelor dorite.

Ceea ce face ca aceste linii – care altminteri i-ar interesa doar pe arheologii sud-americani – să constituie o curiozitate generală este faptul că ele (deşi nu toate) se pot distinge numai din văzduh, de la înălţime. Aspectul acesta a determinat cercurile arheologice convenţionale să facă interpretări diferite. Prima sugerează că figurile aveau probabil semnificaţie religioasă (ele nu erau „drumuri”, cum crezuseră unii) din care cauză nu erau menite ochilor oamenilor de rând, sau poate chiar nu trebuiau să fie expuse deloc vederii oamenilor.

A doua interpretare avansa ideea că populaţia Nazca deţinea mijloace de a se înălţa în atmosferă cu balonul, ceea ce le permitea să plutească deasupra zonelor respective. Această a doua variantă nu este imposibilă, dar ea nu e susţinută de dovezi.

Liniile de la Nazca au pătruns în cultura populară nu mult după declanşarea erei O.Z.N.-urilor care au fost puse în legătură cu vizitele extraterestrilor pe pământ. În deceniul de după 1950, când interesul faţă de O.Z.N.-uri a proliferat datorită cărţilor şi articolelor apărute în cotidiene şi reviste cu privire la acest subiect, unii cercetători şi-au îndreptat atenţia către mitologie, cărţi şi hrisoave vechi, căutând să obţină dovezi despre contacte spaţiale din cele mai vechi timpuri.

În ediţia din octombrie, 1955, a revistei Fate, James W. Moseley, arheolog amator şi partizan înfocat al fenomenului O.Z.N., sugera că deoarece semnele nu erau vizibile de pe pământ, „populaţia Nazca a construit uriaşul sistem ca semnalizare pentru vizitatorii sosiţi de pe alte planete, ori – poate – pentru vreo rasă pământeană, avansată tehnologic [probabil din Atlantida] care îi vizita din când în când”.

Tema a fost preluată de George Hunt Williamson, arheolog amator şi persoană contactată de farfurii zburătoare, care i-a dedicat un întreg capitol intitulat „Semnale luminoase pentru zei”, în lucrarea sa Calea spre ceruri (1959) în care scria:

„Existau «zei din ceruri» ce pogorăseră pe pământ în vremuri pierdute în negura timpurilor. Dar, oare, de ce veneau ei şi care era rostul acestor linii perfect (sic) astronomice?… Aceşti «zei» sau mesageri cereşti trebuie că aveau legătură cu civilizaţii pământene cu mult superioare; poate că populaţiile acestea îi ajutau pe «zei»-construind liniile şi figurile, ori poate că «zeii» erau doar maeştri-arhitecţi care proiectau, construcţia propriu-zisă fiind efectuată de rasa pământeană”.

„Înaltele civilizaţii avansate” la care se referea Williamson erau originare de pe continentele dispărute Lemuria şi Atlantida, iar „zei” erau – desigur – populaţiile extraterestre. Williamson considera că terenurile ce prezintă interes din punct de vedere arheologic, inclusiv liniile, fuseseră construite la „centri magnetici”, acolo unde aeronavele spaţiale se puteau aproviziona cu combustibili.

La începutul deceniului al şaptelea, autorii francezi Louis Pauwels şi Jaques Bergier au publicat un best-seller (care a apărut în Anglia sub titlul Zorii magici şi în America sub titlul Dimineaţa magicienilor, în 1963), oferind cititorilor un   talmeş-balmeş de speculaţii, despre ceea ce, curând, aveau să fie numit „astronauţii străvechi”, lucrare în care se menţionau şi liniile de la Nazca. Aceste speculaţii au căpătat cea mai largă circulaţie prin intermediul cărţii lui Erich von Dăniken – „Carele zeilor” – publicată mai întâi în Germania de vest în 1968 şi ulterior tipărită în lumea întreagă. Pentru Dăniken, liniile reprezentau un aerodrom unde aterizau şi de unde decolau aeronavele spaţiale.

Un critic vehement al lui Dăniken remarca: „Nu este raţional să crezi că aeronave extraterestre de înaltă perfecţiune aveau nevoie de asemenea locuri de aterizare.” Pe lângă aceasta – scria el -„terenul moale, nisipos, nu este deloc potrivit pentru construirea unui aerodrom.” Totuşi, pe baza cărţii lui Dăniken a fost realizat un film documentar care s-a bucurat de succes uriaş, iar speculaţiile sale au fost reluate şi reciclate la nesfârşit în perioada de avânt a astronauţilor-străvechi, din deceniul de după 1970, lăsându-i cu gura căscată pe creduli şi pe cei uşor impresionabili.