Legenda urbană a „cavalerilor morţii” din Belgia şi răzbunarea lor

În regiunea de mine extractive din Belgia, lângă satul Jemmapes, se află un loc botezat de localnici „câmpia vrăjită”. Aici, în anul 1792, a avut loc o mare bătălie. Călăreţii „albaştri”, numiţi aşa după culoarea uniformelor pe care le purtau, conduşi de seniorul Dumouriez, s-au luptat pe viaţă şi pe moarte cu „albii”, în fruntea cărora se afla contele Beaulieu. Lupta s-a încheiat în noaptea de 5 spre 6 noiembrie, după ce ambele tabere au lăsat sute de morţi pe câmpie.

Dimineaţa, ţăranii din cătunele apropiate, care până atunci stătuseră ascunşi în adăposturi, au ieşit pentru a îngropa morţii. Ei au săpat pentru fiecare ostaş câte o groapă, căci, în credinţa lor, fiecare decedat trebuia să aibă mormântul său. S-a muncit astfel timp de trei zile şi trei nopţi. Cu toate acestea, aproape 300 de cadavre se mai aflau împrăştiate pe câmpie. Având parte de un efort prelungit, sătenii s-au gândit să cureţe locul, aruncând morţii într-o râpă adâncă aflată chiar în mijlocul câmpiei, numită „de la Montemperne” şi în fântâna „Vâna apelor”. Aşa că, în ziua a patra, până spre seară, ţăranii au reuşit să arunce morţii, unul peste altul, în cele două gropi comune improvizate.

De atunci, bătrânii povestesc că în fiecare an, în noaptea de 5 spre 6 noiembrie, se aud strigăte de luptă şi galopul călăreţilor, care fac să se zgâlţâie uşile şi ferestrele caselor, iar în încăperi pătrund zgomote ciudate şi surde. La auzul lor, oamenii de frică se ascund pe sub pături, astupându-şi urechile cu perne. Este răzbunarea morţilor ce nu au avut parte de niciun mormânt şi care vor să se răzbune pe cei ce şi-au bătut joc de trupul lor.

Într-o noapte, un ţăran a avut curajul de a se fi uitat pe fereastră în timpul acestor „cavalcade” nocturne ale „cavalerilor morţii”, povestind apoi că a văzut sute de soldaţi călărind pe cai albi şi negri, purtând mantale lungi ce fluturau în vânt, galopând nebuneşte. În cătunele din jur a început să se vorbească, în şoaptă, că fantomele vor să se răzbune pe cei ce nu i-au îngropat şi pe urmaşii acestora.

Au trecut ani şi mulţi au murit în cele mai ciudate situaţii, parcă blestemaţi de forţe invizibile. Într-o seară de noiembrie a anului 1968, o tânără din Jemmapes se sprijinea de puțul numit „Vâna apelor”, acum demult părăsit. Deodată, o cuprinse groaza. În fundul fântânii adânci zări lumini stranii. Cu toată frica, se aplecă și mai mult deasupra puțului. Acum văzu câteva forme umane jucând zaruri la licărirea unor lumânări. Speriată, fata fugi în sat la logodnicul ei, un anume „Derek Roșcatul”, căruia îi povesti totul.

Acesta, un tip voinic, foarte curajos, care nu credea nici în diavol nici în stafii, porni spre fântână, unde văzu luminile stranii din fundul ei. Escaladă fără frică marginea puţului şi începu să coboare pe scăriţa de metal ce ducea în adâncuri. O treaptă, două, trei şi deodată a patra cedă. Cu un urlet lugubru, tânărul se prăbuşi în puţul parcă fără de sfârşit, alăturându-se fantomelor din el. În acel moment, hohote de râs s-au auzit până departe, în tăcerea nopţii. Morţii neîngropaţi s-au răzbunat. Derek era ultimul descendent aflat în viaţă al celor ce aruncaseră cadavrele soldaţilor. De atunci, legenda urbană spune că pe câmpia de lângă Jemmapesal s-a făcut linişte. „Cavalerii morţii” au dispărut pentru totdeauna.