Site de secrete, stiinta si metafizica

Kendo, sau arta sabiei la japonezi

3 30

kendo2Kendo este rezultatul modernizării vechilor tehnici japoneze de luptă cu sabia, ken-jutsu sau gekiken, descinsă direct din război. Aceste tehnici războinice sunt dezvoltate pe câmpurile de luptă, sau în dueluri. Durând aproape un mileniu, din secolul al VII-lea în secolul al XVII-lea, folosindu-se de la arc, arme albe de toate tipurile, până la armele de foc, care ţin în mod esenţial de existenţa războinicului, sabia este cea de care reprezenta raţiunea de a trăi şi de a muri pentru un adevărat luptător.

În timpul celor două secole şi jumătate de pace pe care le-a cunoscut Japonia înainte de deschiderea să către lumea modernă din 1868, cei care purtau sabia au adaptat codul de conduită a războinicului pe timp de pace, şi tot ei au transformat practicarea ken-jutsu într-o formă paşnică. Sabia din lemn, bokken, şi sabia din bambus, shinai, au devenit replicile mortalelor săbii de oţel, ken, cunoscute mai ales sub numele de katana.

Nu este cel mai mic paradox al kendo-ului modern, (dar exemple au străbătut lumea) ca o formă de luptă care are ca scop suprem respectul asupra integrităţii adversarului şi o politeţe absolută, că dezvoltarea istorică este marcată de milioane de morti prin sabie.

Istoria ken-jutsu-ului, urmată de cea a kendo-ului, este autentică şi putem spune exclusiv japoneză, în măsura în care influenţele continentale, în principal cele chineze, au marcat domeniul artelor marţiale. În ţara sa de origine, această istorie face încă obiectul a foarte numeroase publicaţii, de la cele adresate publicului larg, până la teze universitare. Occidentul a început să descopere această literatură, dar traducerile, chiar cele în limba engleză sunt foarte rare.

Vom încerca în cadrul acestei introduceri să menţionăm câteva repere istorice şi principalele etape ale istoriei kendo-ului.

Repere istorice săbiilor de luptă din Japonia

kendo11) În epoca chineză SUI (589-618) şi începutul epocii TANG (618-907), sabia dreaptă cu două tăişuri, mânuită cu o singură mână pentru a străpunge duşmanul, este introdusă în Japonia; este utilizată alături de arc şi halebardă în bătălii care, în acea epocă, angajează în mod esenţial infanteria.

2) La mijlocul epoca HEIAN (794-1195), grupurile de cavalerie câştigă în popularitate. Săbiile lungi, curbate, mânuite cu o singură mână devin superioare săbiilor drepte chineze. Luptând de pe cal, un cavaler care utilizează o lamă lungă, curbată, are mai multă forţă în lovitură. Tehnica indigenă de producere a săbiilor s-a perfecţionat datorită forjorilor japonezi. În timpul revoltelor din era Hogen (1156) şi din era Heiji (1159) războinicii din toate clanurile, foloseau săbii lungi, curbate, manevrate cu două mâini.

3) În perioada BAKUFU din epoca KAMAKURA (1185-1333), lungimea sabiei este sinonima eficacităţii; în raport cu talia şi forţa luptătorului, ea putea varia de la 1,3 m, la 1,8 m. Purtată de un servitor în perioadele de acalmie, în timpul bătăliei, sabia în teaca sa, era suspendată la şoldul războinicului.

4) În epoca MORUMACHI (1333-1573), necesitatea de mobilitate a trupelor, cu apariţia a numeroşi războinici pedestri înarmaţi cu o singură sabie, a schimbat fizionomia luptătorilor. Arcul, lancea, naginata erau de asemeni utilizate. Sabia, pentru a putea fi mânuită mai uşor a fost scurtată şi pregătirea luptătorilor, bushi, s-a concentrat asupra eficacităţii în acest gen de armă. Aceştia sunt anii de aur a creării de şcoli de sabie cu conducătorii lor, kengo, maeştri faimoşi, care şi-au cucerit reputaţia eficacităţii pe câmpul de luptă şi în confruntările individuale, taryu jiai. Ei, în timpul călătoriilor iniţiatice, gyo, au traversat tara, experimentându-şi tehnicile cu alţi experţi.

5) În epocile AZUCHI MOMOYAMA (1573-1600) şi EDO (1603-1868), ţara este guvernată prin sistemul Bakufu, condusă centralizat de Shogun, iar fiefurile provinciale, Han, sub tutela seniorilor, Daimyo. Ken jutsu cu adevărat intră în declin; în absenţa războiului, practica din numeroase Ryu-uri rămâne fără motivaţie.

În şcoli se studia cu săbii din lemn dur, bokken, forme precise şi rigide, kata, de atac, de blocaj şi ripostă; către mijlocul secolului al XVIII-lea utilizarea shinaiului şi protecţiilor orientează practica către o expresie mai liberă şi mai aproape de luptă. Faţă de decadenţă spirituală şi materială care a marcat pe războinici, bushi, elementul moral şi spiritual devine preponderent în codul de viaţă, Bushido, Calea Războinicului.

Perioada de deschidere forţată a Japoniei către Occident din 1853 până în 1868, a fost teatrul confruntărilor multiple între cei ce doreau să păstreze vechea ordine şi partizanii unei noi ordini. Neglijând armele de foc, bushi, ronini, în confruntarea cu arme albe, riscau dispariţia, odată cu sfârşitul tradiţiei sabiei.

6) Epoca MEIJI (1868 – începutul restauraţiei imperiale). Cu presiunea sistemului unde războinici au fost bază şi interdicţia de-a purta săbiile, dojo-urile de ken jutsu au dispărut aproape complet în aproximativ zece ani.

Pentru ca măiestria mânuirii sabiei să nu se îndrepte către uitare, un spadasin celebru, Sakakibara Kenkichi (1829-1894), a pus în scenă în 1873, împotriva tuturor reticenţelor, spectacole de ken jutsu, unde maeştri ai vechilor ryu-uri s-au înfruntat fără a curge sânge.

Trecând perioada de copiere exagerată a noii mode occidentale, Japonia imperială, pentru a se plasa pe un loc în lumea modernă, a dezvoltat la toate subiectele, o formă nouă de patriotism, bazat pe devoţiune către împărat. Vechile valori ale Bushido-ului au găsit în mod natural locul în armată, poliţie, în educaţia copiilor. Acesta a fost începutul kendo-ului actual.

În 1879, forţa metropolitană de Poliţie din TOKYO a creat un curs de ken jutsu adresat poliţiştilor. În 1911, gekken (ken jutsu) şi ju jutsu au fost incluse ca materii obligatorii în programele şcolilor medii. În anii ’30 kendo devine suportul pe care se mulează ultranationalismul şi militarismul care era în ascensiune. În 1939, kendo a fost înscris în programa de activităţi fizice pentru elevii din ultimul an din şcolile primare. Din 1941 până în 1945, Japonia, prinsă în războiul din Pacific a lăsat studiul pentru practică. După capitulare, forţele de ocupaţie au interzis practicarea kendo-ului.

Din 1949 până în 1952 o formă îndulcită de kendo la occidentali, competiţia de shinai, Shinai Kyogi, a fost autorizată. Kendo se practică pe ascuns. În 1952, în urma evoluţiei raportului dintre ocupanţi şi ocupaţi, instituit de războiul din Coreea, practica kendo-ului a fost din nou autorizată.

1962 coincide cu reevaluarea programelor pentru colegii şi licee, care a fost începutul ascensiunii kendo-ului şi perioada acordată prioritar competiţiilor. În 1970 se crează Federaţia Internaţională de Kendo, şi are loc primul campionat mondial de kendo.

Citește și

Utilizăm cookie-urile pentru a îmbunătăţi funcţionalitatea site-urilor noastre, pentru a te ajuta să navighezi mai eficient de la o pagină la alta, pentru a memora preferinţele tale şi, în general, pentru a îmbunătăţi experienţa utilizatorilor. Accept Cititi mai multe

Politica de intimitate si Cookie