În Franţa, pe vremea regelui Ludovic al VII-lea cel Tânăr (1137-1180) devenise foarte popular un joc cu mingea denumit „soule” (asemănător fotbalului de azi), acesta fiind de fapt şi numele mingii de piele, umplută cu tărâţe, rumeguş sau alte materiale grele, cu un diametru de aproape o jumătate de metru. Jocul era de o violenţă ieşită din comun, atât datorită mingii, deosebit de grea, cât şi datorită inexistenţei unui regulament clar şi a unor reguli de protecţie pentru jucători.
Din cauza îndârjirii şi ferocităţii de care dădeau dovadă jucătorii în timpul partidei, terminată de multe ori cu morţi şi răniţi, jocul a fost interzis de regii Franţei în mai multe rânduri. Astfel, Filip al V-lea cel Lung (1316-1322) îl interzice în 1316, Carol al V-lea cel Înţelept (1364-1380) în 1369 şi lista poate continua. În ciuda restricţiilor, jocul cu mingea nu a dispărut, ci s-a extins tot mai mult.
În secolul al XVI-lea, jocul „soule” se practică şi la Curtea regală, unde avea doi mari susţinători, pe regele Henric al II-lea (1547-1589), care-l găsea adecvat dezvoltării armonioase a corpului, şi pe poetul Pierre de Ronsard, un mare pasionat al acestui joc. „La soule” a reuşit să se menţină până în 1850, după care – nu se cunosc împrejurările şi motivele – a căzut în desuetudine pentru ca, mai târziu, să-şi facă reapariţia adus din Anglia, sub înfăţişarea fotbalului de astăzi.











