Site de secrete, stiinta si metafizica

Ioan Philoponus, marele filozof care a arătat că din creştinism se poate naşte ştiinţa

10 37

Aristotel (384-322 î.Hr.), vechiul filozof şi om de ştiinţă grec, ale căror învăţături reverberează încă şi în ziua de azi, a făcut mai multe decât orice alt gânditor în a forma o ştiinţă pre-creştină. Dar teoriile sale, deşi erau inovative pentru timpul său, erau o combinaţie dintre idei strălucitoare şi multe non-sensuri.

Ioan Philoponus, precursorul ştiinţei moderne

Cel mai mare critic al lui Aristotel din primii 700 de ani după Hristos, a fost Ioan Philoponus (490-570). Acesta a fost un mare teolog creştin din Alexandria, dar, a fost, totodată, şi un mare precursor al fizicii moderne. Philoponus a fost primul care a combinat cosmologia ştiinţifică (studiul naturii Universului) cu monoteismul şi doctrina creştină a Creaţiei. În a realiza acest lucru, Philoponus nu doar că a anticipat descoperirile, dar şi metodele ştiinţei moderne. El şi-a controlat observaţiile într-o manieră de cercetare autentică, chiar dacă experimentele pe care el le-a gândit n-au fost duse la capăt niciodată.

Credinţele lui Philoponus

Filozofia lui Philoponus este dominată de trei mari credinţe:

• Universul este singura creaţie a unui singur Dumnezeu şi nu este etern;

• Cerul are aceleaşi proprietăţi fizice ca şi Pământul;

• Stelele nu sunt divine.

Toate acestea sunt idei simple, dar au avut implicaţii profunde asupra originii şi duratei Universului, asupra structurii sale şi asupra forţelor fizice. Dacă Universul a fost creat, el nu este infinit în durata sa. Dar Aristotel ne-a învăţat că Universul a fost creat şi este infinit. De asemenea, dacă Universul a fost creat, atunci putem presupune în mod logic că toate corpurile cereşti au fost făcute din acelaşi material ca şi restul Creaţiei.

Aristotel ne-a mai învăţat că stelele sunt făcute din material celestial special. Pe de altă parte, dacă corpurile cereşti sunt materiale, aşa cum credea şi Philoponus, atunci ele trebuie să se mişte în vid; altfel, rezistenţa lor la mişcare ar crea o fricţiune imposibilă. Dar, Aristotel ne-a învăţat că vidul este imposibil. Tot el ne-a mai învăţat că stelele sunt mişcate de spiritele divine. Philoponus, din contra, el credea că, din moment ce stelele sunt create, ele trebuie să se spună unor legi ale mişcării. Din cele de mai sus relatate, cui acordaţi mai mult credit?  Lui Arisotel sau lui Philoponus?

Galileo Galilei s-a inspirat din fizica dezvoltată de Philoponus

Marele rival al lui Philoponus era filozoful grec neoplatonist Simplicius (490-560). Simplicius i-a pus lui Philoponus o mulţime de întrebări şi argumente: Cum ar putea ca o stea să fie asemănătoare cu Pământul? Durata unei căderi nu ar trebui să tindă spre zero, odată ce densitatea mediului descreşte? Dacă spaţiul ar fi un vid, obiectele cereşti, ca stelele, n-ar trebui să aibă o viteză infinită? Răspunsurile lui Philoponus au anticipat soluţiile găsite de marii oameni de ştiinţă renascentişti Galileo Galilei (1564-1642) şi Simon Stevin (1548-1620). Philoponus a argumentat corect că viteza de cădere a unui corp nu este proporţională cu greutatea sa. Cu un mileniu înainte de Galileo Galilei, Philoponus a propus un experiment ştiinţific, şi anume ca două corpuri de greutăţi diferite să fie aruncate dintr-un turn, rezultatul fiind acela că timpul de cădere ar diferi foarte puţin între cele două obiecte.

De asemenea, el a speculat faptul că orice obiect care ar cădea într-un vid, i-ar lua un timp finit pentru a ajunge la punctul de destinaţie. Şi, contrar celor spuse de Aristotel, el a mai spus că un vid este absolut posibil, nevăzând niciun impediment prin care mişcarea să nu poată avea loc în vid.

Mişcarea stelelor explicată de Philoponus prin teoria momentului cinetic

Spunând că corpurile cereşti sunt realizate din acelaşi material ca şi Pământul, Philoponus a fost forţat să le explice mişcarea. Aristotel atribuia mişcările cereşti spiritelor. Dar, Philoponus crede că acest Creator a imprimat mişcarea asupra Universului original. Mişcarea inerţială e un fel de rest, credea Philoponus. Odată ce mişcarea a fost imprimată, un obiect din vid va continua să se mişte datorită inerţiei, fără a mai fi nevoie de o împingere suplimentară. Această teorie a fost scoasă la lumină în secolul al XIII-lea de Petre Jean Olivi (1248-1298) şi a fost încorporată în fizica modernă în teoria momentului cinetic.

Aerul nu poate mişca un obiect, aşa cum Aristotel credea

Această concepţie a atins şi inima unei alte greşeli aristotelice. Aristotel ne-a mai învăţat că un proiectil care se află în mişcare este împins şi de aer. Philoponus a fost total în dezacord cu această idee, spunând că un mediu ca aerul, care rezistă mişcării unui proiectil, nu poate, în acelaşi timp, să şi-l împingă. Dacă aruncăm o piatră, ea va zbura o anumită distanţă. Dacă atârnăm o piatră de o sfoară subţire, şi apoi încercăm să-i facem vânt din spate cu orice dispozitiv, piatra abia se va mişca. Aşadar, cauza mişcării, odată ce piatra este aruncată din mână, constă în însăşi piatra.

Dumnezeu se află în natură? Nu, El o transcede

În timpul lui Philoponus era răspândită filozofia panteismului, sistemul de credinţă care-l identifica pe Dumnezeu cu însăşi natura. Philoponus era împotriva acestei idei, arătând faptul că Creatorul transcede natura şi nu face parte din ea. El a spus că Dumnezeu a creat materia “ex nihilo” (adică din nimic), pe care a înzestrat-o cu proprietăţi fizice fundamentale, şi oferindu-i capacitatea de a se dezvolta din haos conform legilor naturale. Odată creată, natura există fără intervenţia constantă a lui Dumnezeu. Această concepţie i-a şocat pe păgânii care credeau în zeii ce acţionează în universul material.

Philoponus, precusor al teoriilor moderne privind stelele

Inteligenţa lui Philoponus s-a făcut remarcată şi în teoriile sale astronomice. Din moment ce, în a sa cosmologie, corpurile cereşti sunt făcute din acelaşi material ca şi Pământul, rezultă că Soarele şi stelele sunt incandescente. Experienţa sa zilnică cu substanţe incandescente i-a spus faptul că orice culoare, deci şi a unei stele, depinde de natura combustibilului ei. Diferenţele în magnitudinile şi strălucirile stelare depind de diferiţii combustibili din structura stelelor. Philoponus mai credea că obiectele cereşti sunt subiectul oricărei schimbări şi descompuneri, la fel ca şi obiectele pământeşti. Dar aceste schimbări nu pot fi observate în stele, datorită maselor lor uriaşe.

Astăzi, noi ştim că aceste idei sunt adevărate. În timp ce culoarea unei stele este în funcţie de masa ei, care-i determină temperatura, mai cunoaştem şi faptul că spectrul de culoare depinde de compoziţia chimică a stelei respective. În mod remarcabil, Philoponus a ajuns la această concluzie, fără măcar să fie ajutat de vreun telescop primitiv.

Philoponus s-a preocupat de natura galaxiei Calea Lactee

Filozoful creştin din Alexandria a mai combătut o altă idee a lui Aristotel, cea privind originea Căii Lactee. Aristotel a atribuit galaxia Calea Lactee şi cometele aburilor de pe Pământ(!) “Cum e posibil un lucru ca acesta?” a întrebat Philoponus. Spre deosebire de comete, Calea Lactee nu-şi schimbă niciodată poziţia sau mărimea. Niciodată nu acoperă Luna şi nici nu se schimbă în funcţie de vreme. Numărul imens de stele din spatele ei nu-i afectează strălucirea.

Philoponus ne-a învăţat şi proprietăţile luminii

Învăţatul din Alexandria a mai spus în operele sale că lumina este un fenomen direcţional. Razele nu sunt proiectate din ochii noştri către obiect, ci ele se mişcă dinspre obiect spre ochii noştri. Astăzi, acest lucru pare evident, dar nu şi pentru gânditorii antici, în încercarea de a explica împrăştierea conică a luminii.

Philoponus faţă în faţă cu matematica infinităţilor

În timp ce aproape marea majoritate a filozofilor şi gânditorilor din epoca antică se pronunţau pentru un Univers etern, sau pentru un Univers ce a apărut dintr-o substanţă iniţială (de exemplu, din trupul unui zeu omorât), Philoponus se pronunţa categoric împotriva noţiunii de spaţiu şi timp infinit. Din moment ce lumea este creată, nu poate fi infinită, argumenta el. În logica sa, el a făcut uz de numerele cardinale infinite şi a arătat problemele logice găsite în seriile infinite. De exemplu, dacă o anumită sumă de numere este infinită, şi dacă suma tuturor numerelor pare este infinită, trebuie să existe o corespondenţă de 1 la 1 între toate numerele şi numerele pare. Dar, în mod normal, ar trebui să existe de două ori mai multe numere pare şi impare, decât numerele pare. Din moment ce e absurd să presupunem că ele există cu adevărat, infinităţile a oricăror lucruri ce pot fi calculate reprezintă însăşi o absurditate. Astfel, Philoponus este prima persoană care face o asemenea argumentaţie.

Cosmologia de astăzi n-a tranşat problema infinităţii Universului în timp şi spaţiu. Există teorii care arată clar că aceste Univers are o perioadă finită de existenţă în timp şi că este finit în dimensiuni.

De la Biblie la iluminarea ştiinţifică

Ioan Philoponus se crede că a trăit o viaţă lungă şi foarte productivă. Avea o reputaţie înnăscută pentru muncă intelectuală masivă, de aceea mai era şi denumit ca fiind “prietenul muncii”. El a reuşit să scoată în evidenţă toate erorile din teoriile aristotelice, iar originalitatea şi inteligenţa sa a pavat drumul spre multe descoperiri ale ştiinţei moderne. Citându-l cu 10 secole mai târziu, Galileo Galilei l-a lăudat pe Philoponus. Dar, succesul cel mai mare al înţeleptului din Alexandria îl reprezintă faptul că el a reuşit să demonstreze că, pornind de la învăţăturile biblice, se poate ajunge treptat la iluminarea ştiinţifică.

Citește și

Utilizăm cookie-urile pentru a îmbunătăţi funcţionalitatea site-urilor noastre, pentru a te ajuta să navighezi mai eficient de la o pagină la alta, pentru a memora preferinţele tale şi, în general, pentru a îmbunătăţi experienţa utilizatorilor. Accept Cititi mai multe

Politica de intimitate si Cookie