Vă mai aduceţi aminte de primele ore ale acelor dimineţi senine de vară la munte, când cerul este atât de cristalin încât reliefează parcă printr-o lupă miraculoasă fiecare detaliu, fiecare colţ de stâncă? Albastrul lui ultra-marin pare aproape de tot, te simţi mai uşor, respiri mai în voie, iar piscurile îţi apar mai accesibile. Aşa este în fiecare dimineaţă la Quito, capitala Ecuadorului, ţara situată în America Centrală în apropiere de Ecuator.
Lunile și-au pierdut acolo aproape complet rolul de jaloane ale anotimpurilor, deoarece lângă „brâul Pământului” (Quito este la vreo 30 km de Ecuator), Soarele este la fel de darnic tot timpul anului; dărnicie moderată, însă, simţitor la cei 2.850 de metri altitudine la care se află capitala ecuadoriană (pe locul doi ca altitudine printre capitalele lumii, după La Paz).
Dacă dimineaţa în Quito pare a fi primăvară, iar la prânz – vară, seara şi noaptea pare că vine toamna şi iarna. Dinspre munţii înconjurători de multe ori suflă un vânt îngheţat, iar oraşul se poate învălui într-o ceaţă deasă, ca cea din România în zilele de sfârşit de noiembrie. La Quito există toate cele patru anotimpuri, numai că ele se succed în cele 24 de ore: dimineaţa este o primăvară senină şi liniştită, la prânz e vară, cu soarele care dogoreşte apărând pe după norii albi şi monumentali ce se profilează clar pe cerul de un albastru-intens; după-masa şi seara e toamnă, iar noaptea coboară iarna din munţii învecinaţi ale căror vârfuri sunt acoperite cu zăpezi veşnice.
Într-adevăr, pretutindeni apar numai munţi: imense conuri vulcanice cu zăpezi veşnice – acesta este peisajul dominant al aproape întregului Ecuador – „ţara vulcanilor” – cum o denumise cunoscutul călător suedez Artur Lundkvist. Quito însuşi este aşezat la poalele unuia dintre aceşti vulcani – stins de altfel de multă vreme şi fără gheţari – Pichincha.
La ieşirea din oraş, când începi să urci pantele line ale acestui vulcan, există un loc marcat printr-un obelisc de granit ridicat în cinstea bătăliei în care Sucre, unul din generalii lui Bolivar, „Eliberatorul”, a zdrobit în 1822 armata colonialistă. De aici se desfășoară o priveliște cu adevărat impresionantă: trei vulcani solitari îşi înalţă conurile albe deasupra ceţii străvezii care învăluie zarea: Cayambe, la nord-est, Antisana, la sud-est, şi magnificul Cotopaxi, la sud (5896 m), activ şi ameninţător chiar şi în zilele noastre (în total, în Ecuador se află aproximativ 30 de vulcani activi). Din când în când, spun localnicii, se produce câte o zguduire destul de violentă a scoarţei şi, fără să vrea, oamenii îşi îndreaptă privirile spre Cotopaxi…
Alături de acest balaur încă somnolent, se înalţă Ruminahul, purtând numele căpeteniei indienilor care, în 1534, după pierderea ultimei bătălii cu conchistadorii spanioli, a dat foc capitalei Regatului Incaş, Quito, pentru a nu o lăsa să cadă în mâinile cotropitorilor. Pe ruinele vechii capitale, Sebastian de Benalcazar (unul din locotenenții faimosului Francisco Pizarro) întemeie un nou oraș, San Francisco de Quito, care, timp de trei secole, a continuat să se afle sub suveranitatea regilor Spaniei.
Cînd se lasă înserarea, conurile înzăpezite ale vulcanilor încep parcă să strălucească și mai tare, în timp ce, în vale, Quito își etalează diadema miilor sale de lumini. Cerul se apropie şi mai mult şi începe să-şi aprindă făcliile una câte una; peisajul capătă dimensiuni cosmice şi te face şi pe tine părtaş al acestui imn infinit închinat frumuseţii. În mărturiile unor vestiţi admiratori ai Italiei, de la Taine, Alecsandri până la Huxley, ni se spune că la Florenţa până şi copacii, dealurile, aerul, lumina se îmbie la contemplaţie estetică. De aceea, Quito este supranumit şi „Florenţa Anzilor”.
Întregul oraş, care are o populaţie de 2.000.000 locuitori, este un fel de muzeu în aer liber. Capitala extinzându-se spre răsărit, cartierele ei de apus au păstrat toate caracteristicile Evului Mediu spaniol: străzile înguste, întortocheate, străjuite de case cu foişoare din lemn cafeniu şi felinare chinezeşti, coboară sărind râpe adânci pe viaducte de piatră, spre râul Machangara, pe ale cărui maluri stâncoase se văd femei în rochii pestriţe ce-şi spală rufele, ca în urmă cu sute de ani.
Puteţi viziona mai jos un videoclip din Quito:
ATENTIE! Intrucat nu toate sursele sunt de incredere si, uneori, este foarte greu pentru a fi verificate, unele articole de pe site-ul lovendal.ro trebuie sa fie luate cu precautie. Site-ul acesta nu pretinde ca toate articolele sunt 100% reale, scopul fiind acela de a prezenta mai multe puncte de vedere si opinii asupra unui anumit subiect (chiar daca acestea par a fi contradictorii). Asadar, erorile si ambiguitatile nu pot fi excluse complet. Prin urmare, nu ne asumam nicio responsabilitate pentru actualitatea, acuratetea, caracterul complet sau calitatea informatiilor furnizate. Utilizatorii folosesc continutul acestui site pe propriul risc.
