În 1992, presa ne anunţa că a fost inventată maşina antigravitaţională cu care puteam ajunge instantaneu în spaţiul cosmic! Ce s-a întâmplat cu această invenţie de atunci? A fost îngropată…
În 1992, revista italiană „Cronica extra” scria despre invenţia unui inginer scoţian – maşina antigravitaţională. Inventatorul acestui agregat se numea Sandy Kidd, iar maşina pe care a construit-o atunci sfida toate legile fizicii, adică rezista forţei de gravitaţie a Pământului, producându-şi singură energia de care are nevoie pentru a funcţiona. Atunci, inginerul declara: „Într-o zi, sunt sigur că vom putea călători din Europa în Australia în numai cîteva minute şi chiar vom putea ajunge pe Marte la sfârşit de săptâmână”. Kidd mai susţinea atunci că o viitoare astronavă, ce ar purta la bord o asemenea maşină, ar putea avea dimensiunile unui pat dublu, iar rezervorul de carburanţi de mărimea unei tabachere. Toate acestea deoarece viteza cu care era proiectată să o dezvolte agregatul creştea treptat, dublându-se, triplându-se etc., pe măsură ce înainta în spaţiu, ajungând să o atingă pe cea a luminii!
Agregatul antigravitaţional reprezintă opera de o viaţă a scoţianului Sandy Kidd. Ideea s-a născut în anii ’60, pe vremea când inginerul Kidd lucra în domeniul aeronauticii militare. Descoperirea s-a ivit întâmplător cu ocazia demontării unui giroscop aflat la bordul unui bombardier vechi. Această piesă, folosită la diferite subansamble, conţinea un disc greu, pus în mişcare de un ax. Primele încercări au constat în realizarea unui nou echilibru pentru discul giroscopului, iar de aici s-au născut un lanţ alte idei fantastice, intre care şi aceea de a modifica efectele forţei de gravitaţie.
La fel ca mulţi alţi înaintaşi celebri, a fost şi el ţinta ironiilor, luat în rîs şi considerat nebun. Dar, în 1992, invenţia sa a intrat în atenţia oamenilor de ştiinţă şi chiar a constituit obiectul unui proiect al Universităţii din Edinburgh, prin care se spera ca agregatul să fie destinat unor aplicaţii practice.
Inventatorul mărturisea în 1992: „Intenţionez ca prin maşina mea omul să ajungă în timp-record nu numai în spaţiul extraterestru, ci, peste un număr de ani, să facă înconjurul Terrei sau să călătorească spre alte galaxii fără să cheltuiască un gram de energie. Acesta a fost gândul cu care am trăit zi şi noapte vreme de 30 de ani. Dacă invenţia mea va fi înţeleasă, şi, ulterior, dezvoltată, omenirea va putea construi vehicule de dimensiuni reduse, de mii de ori mai ieftine decit costisitoarele navete spaţiale”.
Ca întotdeauna, după ce se vorbeşte public de asemenea invenţii uluitoare, cu timpul, peste ani, ele se pierd într-un fel de negură. Au trecut mai mult de 30 de ani de atunci… şi, ce constatăm că s-a întâmplat cu această invenţie de atunci? Nu se mai aude absolut nimic… de parcă o forţă invizibilă vrea să preia controlul a tot ceea ce ar putea fi benefic pentru omenire.
ATENTIE! Intrucat nu toate sursele sunt de incredere si, uneori, este foarte greu pentru a fi verificate, unele articole de pe site-ul lovendal.ro trebuie sa fie luate cu precautie. Site-ul acesta nu pretinde ca toate articolele sunt 100% reale, scopul fiind acela de a prezenta mai multe puncte de vedere si opinii asupra unui anumit subiect (chiar daca acestea par a fi contradictorii). Asadar, erorile si ambiguitatile nu pot fi excluse complet. Prin urmare, nu ne asumam nicio responsabilitate pentru actualitatea, acuratetea, caracterul complet sau calitatea informatiilor furnizate. Utilizatorii folosesc continutul acestui site pe propriul risc.
În 1992, revista italiană „Cronica extra” scria despre invenţia unui inginer scoţian – maşina antigravitaţională. Inventatorul acestui agregat se numea Sandy Kidd, iar maşina pe care a construit-o atunci sfida toate legile fizicii, adică rezista forţei de gravitaţie a Pământului, producându-şi singură energia de care are nevoie pentru a funcţiona. Atunci, inginerul declara: „Într-o zi, sunt sigur că vom putea călători din Europa în Australia în numai cîteva minute şi chiar vom putea ajunge pe Marte la sfârşit de săptâmână”. Kidd mai susţinea atunci că o viitoare astronavă, ce ar purta la bord o asemenea maşină, ar putea avea dimensiunile unui pat dublu, iar rezervorul de carburanţi de mărimea unei tabachere. Toate acestea deoarece viteza cu care era proiectată să o dezvolte agregatul creştea treptat, dublându-se, triplându-se etc., pe măsură ce înainta în spaţiu, ajungând să o atingă pe cea a luminii!
