Genialul poet Edgar Allan Poe, sau cum genialitatea poate fi uneori o formă de demenţă
Maestru al poveştilor macabre şi iniţiator al romanelor poliţiste americane moderne, Edgar Allan Poe a dus o luptă îndelungată cu alcoolismul care avea în cele din urmă să-i pună capăt vieţii. Bioistoricii au argumentat însă recent că Poe suferea, de fapt, de o puternică intoleranţă la alcool, astfel că un singur pahar îi putea provoca un comportament violent, nefiresc. Mai precis, având în vedere ce se cunoaşte despre sănătatea lui Poe şi obiceiurile sale privind consumul de alcool, se bănuieşte că el suferea de o hipersensibilitate genetică la o substanţă organică numită monofosfat adenozinicciclic. Regăsită la toţi oamenii şi având un rol esenţial pentru metabolism, această substanţă este modificată de etanol în cazul alcoolicilor, preluând valori extreme ce produc o stare profundă de intoxicare şi mahmureli violente.
Ce l-a făcut pe Poe să se apuce de băutură? O ipoteză foarte populară este cea a fricii, deşi nu este vorba despre temerile macabre pe care Poe le-a folosit într-un mod atât de eficace pentru a-şi înspăimânta cititorii, ci mai degrabă despre teamă de sex. Fiind un bărbat cast, s-a căsătorit târziu, la vârsta de douăzeci şi şapte de ani, mireasă fiindu-i verişoara să virginală, în vârstă de treisprezece ani, Virginia Clemm. Se crede că relaţia lor a fost complet platonică. Ea era o fată fragilă, bolnăvicioasă şi inocentă, iar apropiaţii cuplului susţineau că rolul lui era de fapt cel al unui tată. Poe s-a dovedit foarte devotat fată de soţia sa, iar moartea ei lentă şi chinuitoare în urma tuberculozei nu a făcut decât să-i înrăutăţească problema cu alcoolul. El scria despre cum a fost afectat de suferinţa ei: „Am devenit nebun, cu lungi intervale de luciditate chinuitoare…beam; numai Dumnezeu ştie cât de des sau cât de mult”.
Tovarăşii de pahar ai lui Poe erau adesea uimiţi cum un singur pahar de alcool poate transforma un gentleman manierat cu o purtare aristocratică şi verticală într-un beţiv nestăpânit şi pus pe ceartă. În ciuda problemelor cu băutura – excesele şi sensibilitatea sa – el a fost prolific, între anii 1844 şi 1846, şi-a scris cel mai cunoscut poem, „Corbul„, şi povesti horror clasice, precum Groapă şi pendulul şi Înhumarea prematură. Viaţa şi opera sa susţin teoria potrivit căreia genialitatea este uneori o formă de demenţă.
ATENTIE! Intrucat nu toate sursele sunt de incredere si, uneori, este foarte greu pentru a fi verificate, unele articole de pe site-ul lovendal.ro trebuie sa fie luate cu precautie. Site-ul acesta nu pretinde ca toate articolele sunt 100% reale, scopul fiind acela de a prezenta mai multe puncte de vedere si opinii asupra unui anumit subiect (chiar daca acestea par a fi contradictorii). Asadar, erorile si ambiguitatile nu pot fi excluse complet. Prin urmare, nu ne asumam nicio responsabilitate pentru actualitatea, acuratetea, caracterul complet sau calitatea informatiilor furnizate. Utilizatorii folosesc continutul acestui site pe propriul risc.
Maestru al poveştilor macabre şi iniţiator al romanelor poliţiste americane moderne, Edgar Allan Poe a dus o luptă îndelungată cu alcoolismul care avea în cele din urmă să-i pună capăt vieţii. Bioistoricii au argumentat însă recent că Poe suferea, de fapt, de o puternică intoleranţă la alcool, astfel că un singur pahar îi putea provoca un comportament violent, nefiresc. Mai precis, având în vedere ce se cunoaşte despre sănătatea lui Poe şi obiceiurile sale privind consumul de alcool, se bănuieşte că el suferea de o hipersensibilitate genetică la o substanţă organică numită monofosfat adenozinicciclic. Regăsită la toţi oamenii şi având un rol esenţial pentru metabolism, această substanţă este modificată de etanol în cazul alcoolicilor, preluând valori extreme ce produc o stare profundă de intoxicare şi mahmureli violente.
