Vă vine să credeţi sau nu, dar fotografia laterală e cea a unei femei cu barbă! Din cele mai vechi timpuri barba era considerată un semn al înţelepciunii şi impunea stimă şi respect cu cât era mai albă… Asirienii aveau o mare grijă pentru bărbi, pe care le păstrau ondulate în etaje, egiptenii antici îşi puneau „bărbi ataşate” din fire de aur şi argint. În vechea Rusie se socotea că barba îţi dă maturitate. În timpul lui Ivan cel Groaznic era la modă „barba-lopată”. Cel care s-a amuzat de bărbile supuşilor a fost Petru cel Mare. La un moment dat s-a supărat şi i-a pus pe curteni să-şi radă falnicile podoabe faciale. De nu, erau nevoiţi să plătească „timbru de barbă”, un adevărat succes pentru vistierie.
Barba la români
La români, prima mărturie „ilustrată” este din 1415, când la Consiliul din oraşul german Konstanz toată delegaţia moldovenească purta barbă. Primul domnitor moldovean purtător de barbă a fost chiar necruţătorul Alexandru Lăpuşneanu. A dorit să ţină pas „cu moda”, Stambulul dictând-o pe atunci. Ca urmare, Lăpuşneanu îşi lasă o impunătoare barbă şi poartă caftanul turcesc. Începutul fusese făcut. Următorii domni se vor mândri cu portul bărbii. Dar numai ei? Înalţii dregători vor adopta, la rându-le, imediat moda, crezând că prin aceasta revin la vechea tradiţie bizantină.
Prin secolele XVIII-XIX marii dregători aveau barbă. Nu se ştie de ce, paharnicul şi stolnicul erau scutiţi. Să le fi fost frică să nu cadă în pahare, sau prin farfurii, vreun fir din barba lor? Pe la sfârşitul secolului XVIII portul bărbii nu mai era un privilegiu exclusiv al marii boierimi, ci se răspândise şi pe la cei de ranguri inferioare, sau chiar în rândurile modeştilor slujitori, precum zapciii, aprozii, vătafii, ceauşii şi vornicii de poartă.
În 1634, Vasile Lupu dă o poruncă ce-i făcu pe boieri să se tragă de barbă atunci când domnitorului i se păru că un preot n-a tras clopotele la trecerea alaiului domnesc: „…de îndată să i se radă barba, lucru de mare ocară în ţara aceasta, pentru care bietul preot s-ar fi lăsat mai curând bătut decât să i se radă barba”.
Moda „ciocului”
Dar timpul trece şi năravurile se schimbă. Poate nu ştiţi, dar „ciocul”, bărbuţa, a dat denumirea şi noilor îmbogăţiţi, ciocoii. Cei care vor veni de hac bărbii vor fi bonjuriştii. Vechile costume dispar din comerţ. Cade şi porunca din 1841, care arăta că slujitorii „după obiceiul ţării, ce slujea ca o lege, avea dreptul a purta barbe ca un drit osăbitoriu”. Până la 1944 au purtat barbă preoţii ortodocşi, iar barbişoane – magistraţii şi profesorii universitari.
ATENTIE! Intrucat nu toate sursele sunt de incredere si, uneori, este foarte greu pentru a fi verificate, unele articole de pe site-ul lovendal.ro trebuie sa fie luate cu precautie. Site-ul acesta nu pretinde ca toate articolele sunt 100% reale, scopul fiind acela de a prezenta mai multe puncte de vedere si opinii asupra unui anumit subiect (chiar daca acestea par a fi contradictorii). Asadar, erorile si ambiguitatile nu pot fi excluse complet. Prin urmare, nu ne asumam nicio responsabilitate pentru actualitatea, acuratetea, caracterul complet sau calitatea informatiilor furnizate. Utilizatorii folosesc continutul acestui site pe propriul risc.
Vă vine să credeţi sau nu, dar fotografia laterală e cea a unei femei cu barbă! Din cele mai vechi timpuri barba era considerată un semn al înţelepciunii şi impunea stimă şi respect cu cât era mai albă… Asirienii aveau o mare grijă pentru bărbi, pe care le păstrau ondulate în etaje, egiptenii antici îşi puneau „bărbi ataşate” din fire de aur şi argint. În vechea Rusie se socotea că barba îţi dă maturitate. În timpul lui Ivan cel Groaznic era la modă „barba-lopată”. Cel care s-a amuzat de bărbile supuşilor a fost Petru cel Mare. La un moment dat s-a supărat şi i-a pus pe curteni să-şi radă falnicile podoabe faciale. De nu, erau nevoiţi să plătească „timbru de barbă”, un adevărat succes pentru vistierie.
