Această întrebare a antrenat aprige discuţii chiar în Academia Română, ţinând din toamna anului 1882 şi până în iarna anului 1883. Şi iată de la ce a pornit totul: Vasile Alecsandri era preşedintele unui comitet de iniţiativă ce avea ca scop ridicarea în Iaşi a unei statui înfăţişându-l pe Ştefan cel Mare. Ca urmare, se strâng fondurile, se găseşte şi sculptorul în persoana francezului Em. Fremiet. Potrivit temei întocmite de P. Verussi, Ştefan cel Mare trebuia să fie reprezentat cu capul plecat şi, fireşte, privea în jos, cu plete până la umeri şi cu coroana pe cap. Faţa îi era împodobită cu nişte straşnice mustăţi şi o impunătoare barbă!
Această imagine fusese creată mai ales de litografiile lui Gh. Asachi şi picturile a doi pictori consacraţi, Constantin Lecca şi Carol Pop de Szathmary, care, la rândul lor, se inspiraseră dintr-o pictură pe pânză semnată de Vasile Popovici, aflată la mănăstirea Putna. Toate bune şi frumoase, dacă între timp n-ar fi intervenit o importantă descoperire, în peregrinările sale, episcopul Melchisedec descoperă la Humor un tetraevanghelier împodobit cu numeroase miniaturi. Şi cum norocul este de partea celor ce-l caută, episcopul are marea şansă să descopere şi portretul lui Ştefan cel Mare. Îl examinează, descifrează scrisurile şi se convinge că portretul este autentic. Ştefan cel Mare n-avea barbă! Descoperirea este prezentată Academiei Române. Pe loc, membrii Academici se împart în două tabere. Unii îl susţin pe Bogdan Petrceicu Haşdeu, că tetraevanghelierul nu este contemporan cu Ştefan şi îl înfăţişează pe Petru Rareş. Alţii, dimpotrivă! Disputele capătă dimensiuni din ce în ce mai mari. Se întreprind cercetări serioase şi minuţioase, care îi infrâng pe Haşdeu şi partizanii lui.Tetraevanghelierul era din timpul domnitorului, deci Ştefan cel Mare n-avea barbă!
Ca ironie, după ce toată lumea era ferm convinsă că domnitorul n-avea barbă, membrii comitetului telegrafiază la Paris sculptorului să lase statuia domnitorului tot cu barbă. Şi aşa a fost inaugurat monumentul şi aşa ne-am obişnuit şi noi cu imaginea viteazului Ştefan: având barbă.
Această întrebare a antrenat aprige discuţii chiar în Academia Română, ţinând din toamna anului 1882 şi până în iarna anului 1883. Şi iată de la ce a pornit totul: Vasile Alecsandri era preşedintele unui comitet de iniţiativă ce avea ca scop ridicarea în Iaşi a unei statui înfăţişându-l pe Ştefan cel Mare. Ca urmare, se strâng fondurile, se găseşte şi sculptorul în persoana francezului Em. Fremiet. Potrivit temei întocmite de P. Verussi, Ştefan cel Mare trebuia să fie reprezentat cu capul plecat şi, fireşte, privea în jos, cu plete până la umeri şi cu coroana pe cap. Faţa îi era împodobită cu nişte straşnice mustăţi şi o impunătoare barbă!
