Enigma „garofiţei Pietrei Craiului” – o floare unică în lume

2.661 vizualizari

Acum mai bine de un secol, doi botanişti din Transilvania, pe nume Schot şi Kotschy, străbătând sălbaticele şi prăpăstioasele creste ale Pietrei Craiului, s-au întors din obositoarea lor expediţie cu un trofeu rarisim: o garofiţă nouă pentru ştiinţă, pe care au botezat-o Dianthus callizonus, adică garofiţă cu prea frumoase brâuri.

Garofiţa Pietrei Craiului a produs nu numai admiraţie, dar şi nedumerire în rândul oamenilor de ştiinţă. Lăsând la o parte faptul că n-a mai fost întâlnită în niciun loc din lume şi nici măcar pe unul din munţii vecini cu Piatra Craiului, această garofiţă nu seamănă cu nicio altă garofiţă cunoscută, reprezentând o unitate izolată din punct de vedere sistematic. Nici până astăzi originea sa n-a fost lămurită.

Se pare că Dianthus callizonus reprezintă o specie relictă, aparţinând unui trunchi primitiv al genului care mai are un reprezentant oarecum asemănător doar în Himalaya. Din acest trunchi s-au desprins în alte părţi ale Europei speciile actuale de garofiţe alpine. N-ar fi exclus ca această specie să fi apărut la începutul erei neozoice, în miocen, planta menţinându-şi forma iniţială, fără a suferi prefacerile prin care au trecut străbunele garofiţelor de azi.

Urmărind cu atenţie poziţia geografică a masivului Piatra Craiului în Carpaţii Meridionali, vom avea poate cheia acestei enigme floristice. Poziţia izolată a acestui munte, pornindu-şi culmile din plină câmpie, strivindu-şi flancul de masivul Făgăraş şi apoi înfundându-şi lent cealaltă extremitate în pereţii unor văi cu altitudine din ce în ce mai joasă, explică în mare măsură supravieţuirea străvechii sale comori floristice. Ţara Bârsei (ce se găseşte în partea de nord-est) nu putea fi o cale de acces a speciilor alpine dinspre munţii Bârsei şi Bucegi. La rândul lor, munţii Făgăraş, munţi formaţi din roci cristaline, ca şi culmea Iezer-Păpuşa, din apropiere, constituiau bariere eficace în calea migrării unor specii caracteristice rocilor calcaroase. În acest fel, mărunta garofiţă a rămas prizoniera muntelui care timp de o jumătate de milion de ani a păstrat-o în sipetele sale stâncoase.