Stele care explodează (supernove) în spațiul cosmic, aproape de sistemul nostru solar, ar fi declanșat cel puțin două evenimente de extincție în masă în istoria Pământului – spune o nouă cercetare. O analiză a frecvenței exploziilor de supernove în Calea Lactee, condusă de astrofizicianul Alexis Quintana de la Universitatea din Alicante din Spania, dezvăluie o sincronizare perfectă cu extincţiile din Ordovicianul târziu și Devonianul târziu – evenimente devastatoare care au văzut distruse vaste zone de viață de pe Terra.
„Exploziile de supernovă sunt unele dintre cele mai energice explozii din Univers. Dacă o stea masivă ar exploda ca o supernovă aproape de Pământ, rezultatele ar fi devastatoare pentru viața de pe Pământ. Această cercetare sugerează că acest lucru s-ar fi putut întâmpla deja”, explică astrofizicianul Nick Wright de la Universitatea Keele din Marea Britanie. „Am calculat rata supernovelor din apropierea Pământului și am constatat că este în concordanță cu rata evenimentelor de extincție în masă de pe planeta noastră care au fost legate de forțe externe, cum ar fi supernove”.
Supernovele fac parte din ciclul normal de viață al stelelor care au de peste 8 ori masa propriului nostru Soare. Stelele mai mari trăiesc durate de viață relativ scurte, de milioane de ani, faţă de miliardele de ani pentru stele precum Soarele. Odată ce rămân fără combustibil pentru a fuziona în nucleele lor, aceste stele devin instabile și, în cele din urmă, explodează, pulverizând spațiul cu produsele metalice ale fuziunii lor într-o explozie masivă de lumină și energie. Dacă o astfel de explozie ar avea loc suficient de aproape de Pământ, rezultatele ar fi destul de devastatoare, ciocnind planeta noastră cu radiații suficient de puternice pentru a epuiza stratul de ozon. Creșterea rezultată a radiațiilor ultraviolete care ar putea ajunge apoi la suprafață ar provoca daune ireparabile ecologiei planetei.
Extincțiile din Ordovicianul târziu și Devonianul târziu au avut loc în urmă cu aproximativ 445 de milioane și, respectiv, 372 de milioane de ani, fiecare ștergând majoritatea speciilor care trăiau pe Pământ în acele vremuri. Ambele au fost, de asemenea, corelate cu o epuizare semnificativă a stratului de ozon, ceea ce a condus la speculații că ar putea fi implicate supernove.
Quintana și colegii săi au descoperit o legătură plauzibilă între extincții și supernove atunci când au efectuat un recensământ de stele masive de tip OB pe o rază de aproximativ 3.260 de ani-lumină în jurul Soarelui. Deoarece aceste stele duc o viață atât de scurtă, un recensământ al numerelor lor actuale le permite astronomilor să calculeze ratele cu care se nasc și ratele cu care mor. În recensământul lor, cercetătorii au numărat 24.706 stele OB și au calculat o rată a supernovei de 15 până la 30 per milion de ani în întreaga galaxie a Calei Lactee. Pentru ca o supernovă să devasteze Pământul, trebuie să fie relativ aproape de sistemul solar, așa că echipa a folosit această cifră ca bază pentru a calcula rata supernovelor OB pe o rază de 65 de ani-lumină. Acest lucru a dat o rată de 2,5 supernove OB aproape de Pământ, timp de 1 miliard de ani – o cifră care poate explica atât evenimentele de extincție ale Ordovicianului târziu, cât și ale Devonianului târziu.
