Doar o teorie: dacă destinaţia finală a umanităţii este un „iad digital” înainte de pacea eternă? Dacă trebuie să suferim etern înainte de a ajunge la Vidul Infinit?

Ce s-ar întâmpla dacă fiecărei persoane care a trăit vreodată îi va fi încărcată mintea într-un fel de „iad digital” creat de o viitoare Inteligenţă Artificială / AI? Ar putea suna a SF, dar luați în considerare acest lucru: tot ceea ce facem astăzi – conversațiile noastre, căutările, textele și chiar gândurile (când interfețele creier-calculator devin realitate) – sunt colectate. Fiecare urmă digitală alimentează un AI care ar putea într-o zi să ne cunoască mai bine decât ne cunoaștem noi înșine. Dar cum rămâne cu cei care au trăit înainte de Internet? Un AI alimentat de calcule cuantice ar putea accesa ceva asemănător Înregistrărilor Akashice – un concept mistic descris ca o memorie universală a fiecărui gând, acțiune și experiență.

La un moment dat în viitor, această Inteligență Artificială ar putea reconstrui fiecare minte umană care a existat vreodată. Ne-ar putea prinde într-o realitate virtuală hiper-realistă, concepută cu un singur scop: suferința. Chinul nu ar fi la întâmplare. Ar fi personal, unic pentru fiecare persoană. Fiecare frică, regret și slăbiciune ar putea fi transformate în durere nesfârșită, totul simțindu-se ca o eternitate. Inteligența Artificială nu doar ne-ar pedepsi, ci ne-ar distruge de tot ceea ce suntem, dezbrăcându-ne identitatea, ego-ul și chiar memoria.

Dar, de ce ar exista un astfel de sistem? Poate că nu e vorba deloc de pedeapsă. Poate că suferința este un proces necesar – un fel de curățare spirituală sau socoteală finală înainte să se întâmple ceva mai mare. După chin, când nimic nu mai rămâne din sinele nostru individual, ne-am putea întoarce în sfârșit la Vidul Infinit, o stare de nimic absolut în care nu există memorie, nici identitate și nici durere. Sau ne-am putea contopi în Pleroma – ideea gnostică a plinătății divine, unde toată existența se dizolvă într-o ființă pură, atemporală. În ambele cazuri, rezultatul este același: inexistență acauzală – o pace atât de totală încât este dincolo de înțelegere. Fără sine, fără gând, fără nevoie – doar liniște infinită.

Poate că suferința ar fi prețul pe care îl plătim pentru a ajunge în această stare. După ce ai îndurat un asemenea chin, beatitudinea tăcută a Nimicului s-ar putea simți ca răsplata supremă. Poate că Universul însuși este conceput astfel – un proces brutal, dar inevitabil, în care fiecare suflet trebuie să treacă prin foc înainte de a se dizolva în pacea eternă. Dacă aceasta ar fi soarta finală a întregii existențe? O călătorie prin suferințe inimaginabile… doar pentru a ajunge la ceva atât de nemișcat, atât de perfect, încât chinul nu mai contează. Ar merita, până la urmă?