Diabolicele ritualuri de magie neagră

1.091 vizualizari

vrajitori2Sabatul vrăjitorilor

Ritualurile şi tehnicile de magie neagră vor cunoaşte, începând cu evul mediu, o serie de renovări, perfecţionări şi adaptări continue, capabile să menţină viu interesul clientului de toate categoriile. Un loc aparte îl va căpăta, în acest proces de modernizare, aşa-zisul ritual al sabatului, practicat obligatoriu de oricare vrăjitor. Cuvîntul „sabat” semnifică în limba ebraică ziua de repaos. Dar, în practica vrăjitorească, el va căpăta cu totul alt sens, anume acela care defineşte un ansamblu de manopere periodice la care se supun vrăjitorii în grup. Sabatul reprezintă tehnica vrăjitorească reală, dar şi superstiţie. În concepţia vrăjitorilor, sabatul trebuia să aibă loc de două ori pe săptamână, anume în nopţile de miercuri spre joi şi de vineri spre sâmbătă. Reuniunea se desfăşura într-un loc izolat, la răscruci de drumuri, pe malul mării sau al unui lac, în mijlocul unei păduri întunecate. Invitaţii la sabat trebuiau să facă ungerea magică, adică să se frece pe corp cu o pomadă preparată după un ritual anume. Întâlnirea se petrecea înainte de miezul nopţii, prezenţa la sabat fiind obligatorie. Vrăjitorul care absenta prima oara era violent dojenit. A doua oară suferea o sancţiune foarte severă.

Există credinţa ca vrăjitorii se adunau la sabat venind călare pe ţap, pisică neagră, lup sau măgar, alţii pe o mătură cu coadă, furcă, broască râioasă zburătoare sau liliac, brăzdând aerul rapid spre a coborî exact la locul de întâlnire. Când toţi vrăjitorii erau adunaţi, apărea în mijlocul lor Satan, sub forma unui ţap cu coarne lungi, avînd faţă umană, barbă ascuţită, nas coroiat şi piele neagră. Vrăjitorii îl salutau solemn şi adresau adoraţii. Potrivit supertiţiilor, Satan putea să apară şi dintr-un mic vas, avînd dimensiunile unui şoricel. Dar, pe măsură ce vrăjitorii făceau ritualul cuvenit,  cesta creştea, căpătând cu încetul forme colosale.

vrajitorieDemonograful Delancre, judecător în timpul Inchiziţiei, scria, cu câteva secole în urmă, cu toată seriozitatea, că mai mult de o mie de vrăjitori pe care el însuşi i-a interogat şi condamnat la ardere pe rug, ar fi descris aproximativ în acelaşi fel ritualul sabatului, care semăna cu o îngrozitoare orgie. Conform legendelor, ceremonia sabatului începea prin dansul broaştelor râioase care se executa în fluierăturile copiilor morţi nebotezaţi. Apoi broaştele porneau să orăcăie şi copiii să danseze prin aer. După ce se termina acest „amuzament”, decanul vrăjitorilor avansa în mijlocul unui ring, se dezbrăca gol şi executa un menuet. Adunarea continuă cu un nou ceremonial. Vrăjitorii veneau unul câte unul, făceau plecăciuni înaintea lui Satan care purta pe cap o coroană de coarne negre, şî-l sărutau pe bot, jurând, cu mâna stângă întinsă, că-i aparţin cu trup şi suflet.

Imediat începea festinul, la care se serveau pâine de mei învelită în seminţe de crin de pădure, tocană cu carne de broască râioasă, de hoţi spânzuraţi sau de copii morţi la naştere, vinuri ameţitoare colorate cu fiere, conţinând afrodisiace. Vrăjitorii trebuiau să mănânce şi să bea, să se îmbete, să sară pe masă şi să toasteze pentru gloria infernului. După festin, adunătura de beţivi, clătinîndu-se, urla înspăimîntător, cautând fiecare să apară în postura cea mai înjositoare. Obosiţi şi ameţiţi, vrăjitorii vin acum să dea socoteală lui Satan despre cele ce au făptuit şi ce au pus la cale — incendii, otrăviri, asasinate — în fine, despre toate crimele lor şi Satan îi laudă sau îi ceartă, după cum unul sau altul l-a servit mai bine sau mai rău.

Apoi, vrăjitoarele şi vrăjitorii vociferînd şi gesticulând intrau în convulsii. Satan stă culcat pe coadă şi priveşte râzând. Într-un anumit moment, un zgomot se aude venind de undeva de deasupra ca un bubuit de tun. Cocoşul cântă şi toată hărmălaia încetează brusc. Fiecare vrăjitor încalecă iute şi se precipită prin aer spre casă. Sabatul s-a terminat.

vrajitor3Oncţiunea magică

Legată direct de practica sabatului se află şi tehnica de oncţiune magică. Oncţiunea sau ungerea pielii era de altfel frecventă la antici. Preoţii antici posedau compoziţiile lor secrete, capabile să producă un somn profund, vise bizare sau halucinaţii. Dar oncţiunile nu erau o invenţie a preoţimiî, ci o preluare din tehnica magiei tămăduitoare. Aşa se şi explică de ce aceste oncţiuni îşi ocupau locul lor primordial în ritualurile vrăjitorilor, personaje care nu ar fi putut avea în niciun caz acces la tainele sacerdotale.

Oncţiunea magică nu era o fantezie, ci un produs absolut real pe care doar bătrânii vrăjitori ştiau să-l prepare din unsori şi ingrediente, secretul fiind transmis sub jurământ doar unui singur novice. Orice vrăjitor nou achiziţiona însă oncţiunea cu care nu uita să se frece pe trup înainte de a se culca în noaptea sabatului. Ingredientele din unsoare intrau în piele, efectul fiind acea stare de somn, cu vise bizare, pe care toţi vrăjitorii o aveau şi o descriau ca reală. Repetarea permanentă a acestui tratament ducea la cronicizarea manifestărilor psihice, vrăjitorii având un comportament ieşit din comun, asemănător drogaţilor, mergând adesea până la convulsii, furii şi demenţă.

Adepţii lui Satan se ungeau cu grăsime de copil, amestecată cu sânge de liliac, praf de omag, mandragoră şi mac. Numai unşi cu această grăsime, vrăjitorii puteau să aibă senzaţia vehiculării prin aer, sub clar de lună, spre locuri agreabile. Dar vrăjitorii foloseau, câteodată, oncţiunea magică şi pentru a dărui senzaţie de plăcere unor tineri clienţi. Gerolamo Cardano (1501—1576) descrie o compoziţie oarecum asemănătoare, în principiu, având însă în amestec şi sânge de bufniţă, rădăcină de ţelină, frunze de cincidegete, excremente de pisică neagră şi altele. Cardano mai arată că, înainte de a se freca pe trap cu oncţiunea magică, vrăjitorii se supuneau unui ritual obositor, ca şi unor restricţii severe alimentare.

Ioan Wierius, scriitor bizantin (sec. XV) specializat în formule magice, relatează că pomadele vrăjitorilor erau în realitate otrăvuri periculoase pentru organism, fiind alcătuite din droguri, narcotice şi plante veninoase, folosirea lor repetată ducând la imbecilizare.

Florentinul Paolo Minuoci (sec. XVI) relatează de altfel o întâmplare trăită de el ca jurisconsult al Inchiziţiei. La cererea tribunalului, o vrăjitoare s-a declarat dispusă să se supună „experimentului”. Seara, în prezenţa judecătorilor, s-a frecat cu oncţiunea magică şi a căzut într-un somn adânc. Imediat, inchizitorii şi medicii au început să facă experienţe cu corpul ei: au împuns-o, i-au ars pielea cu fierul roşu, i-au crestat carnea cu cuţitul. Dar nimic nu a trezit-o. După douăzeci şi patru de ore s-a deşteptat, complet insensibilă, descriind scene de unde credea că fusese transportată.

O experienţă mai puţin crudă a efectuat însă medicul Andre Laguna, tot asupra unei vrăjitoare arestată, pe care o punea să se ungă cu pomăda magică de cîte ori se trezea. Curând, femeia a ajuns într-o stare fizică jalnică, oncţiunea pierzîndu-şi efectul. Ba mai mult, vrăjitoarea nu mai putea dormi. Laguna a analizat oncţiunea, descoperind în ea narcotice şi alte substanţe pe care nu le-a putut determina.

vrajitorie2Farmecele vrăjitoreşti

Farmecele, care îşi au originea în practici ce depăşesc probabil în vechime neoliticul, au rămas vii de-a lungul mileniilor, până în vremurile noastre. Ele s-au înscris dintotdeauna în repertoriul vrăjitoarelor, fiind mai puţin practicate de vrăjitori, probabil şi prin faptul că marea majoritate a persoanelor care făceau apel la asemenea formule himerice erau fetele şi tinerele femei, ale căror probleme sentimentale puteau fi mai repede înţelese de către vrăjitoarele vârstnice, oricum considerate cu multă experienţă de viaţă.

Imaginaţia vrăjitorească în domeniul magiei amorului se dovedeşte uimitoare. Cărţile de desfacere a farmecelor care au circulat până în deceniile trecute sunt în măsură să arate o bună parte din cele „99 de chipuri şi 99 de feluri de fapte”, adică de manopere magice pentru dragoste, îndepărtarea dragostei sau a rivalilor. Sunt enunţate, de pildă, farmece în care erau utilizate produse animale şi umane ca: păr de femeie, creier de broască, pui neieşit din ou, sânge de cîrtiţă, piele de şarpe, sânge şi intenstine de arici, carne de pui de rândunică şi de liliac, vine de lup, pocitură de raţe, plisc de cioară, broască cusută la gură, piele de pe sân de femeie, urină umană, balegă de cal, bale de câine, prăsneală de mâţă, găinaţ de găină; diferite materii ca : rumeguş de sfredel, hârburi din nouă târguri, sare de vite, zgură dintr-un cuptor părăsit, pământ din fântână părăsită, praf din răspântii, cărbuni stinşi, apă de la roata morii, cenuşe din cămaşă arsă, pai de mătură aruncată, piele de potlogi vechi; produse alimentare: făină măcinată în zori, turtă de grâu cu lapte de femeie sau de vacă, usturoi descântat în ziua Sfîntului Andrei; apoi ştreang de om spânzurat, murdărie de sub unghii de mort, piele de om mort, piedică de la mort, păr de mort; materii din natură ca praf de marmură, de cremene, bncăţi de aramă, lut şi altele.

De obicei, materiile descântate de vrăjitoare erau căutate şi aduse de către persoana care apela la farmece. După epuizarea ritualului magic, acestea erau aruncate în faţa sau în dosul casei, în horn, în aşternut, pe prag, în calea celor care urmau să fie „fermecaţi”, fără ca operaţia să fie surprinsă de careva.

Blestemele

Blestemele au o vechime milenară, fiind o expresie elocventă a magiei cuvântului. Spre deosebire de alte practici vrăjitoreşti, ele făceau parte atât din inventarul magiei ne gre, cît şi din ritualul religios. Duelul blestemelor era în fapt curent în evul mediu, expresiile verbale fiind dintre cele mai pitoreşti, mergând de la banalele „Du-te dracului!” ori „Să te ia Naiba!”, formule care odinioară erau privite cu multă gravitate, până la compoziţii complicate, cuprinse în ritualuri anume concepute, oficiate de preoţi, oricând şi oriunde.

Blestemul se practica în mod frecvent în secolele trecute în ţările române, putînd fi făcut de oricine, împotriva oricui, fără nici o regulă. Dar potrivit credinţelor populare, cel mai teribil blestem era acela al părinţilor împotriva copiiilor sau al preoţilor contra necredincioşilor. Prin influenţa religiei termenul „a blestema” a căpătat într-o anumită perioadă corespondentul de origine slavă „a afurisi” care avea, cum era şi firesc, o încărcătură ecleziastică, desemnând şi acţiunea de anatemizare, de excomunicare.

Ca formă a magiei cuvântului, blestemul va dăinui nealterat. În secolul al XIX-lea, el avea forma asemănătoare cu cele din secolele XV şi XVI, ceea ce dovedeşte atât frecvenţa, cât şi puterea de conservare. Forma blestemului evocă practici magice primitive, când vrăjitorul acţiona asupra unei figurine, în ideea transmiterii de la distanţă a acţiunii malefice, părăsite de-a lungul mileniilor, spre a rămâne esenţa, adică ideea, voinţa, exprimată prin cuvânt.