De ce murim şi ce înseamnă cu adevărat moartea? Să lăsăm ştiinţa să răspundă…

49
10.452 vizualizari

moarte950Să începem mai întâi cu întrebarea: cât vom trăi? Acesta este un mister pentru fiecare dintre noi. Nimeni nu ştie! Tinereţea fără bătrâneţe şi viaţa fără de moarte rămân doar un basm frumos scris de Petre Ispirescu. Tot ce putem face noi este să ne întrebăm, din când în când, ce speranţă de viaţă avem, dacă luăm în considerare analizele medicale şi statisticile demografilor. O musculiţă de oţet (drosofila) trăieşte maximum 3 zile, un şoarece 3  ani, o balenă albastră 80- de ani, un om 120 de ani, un arbore sequoia 4 000…

Longevitatea fiecărei specii este programată de codul genetic, dar, din diferite cauze – îmbolnăviri, accidente, războaie, abuz de alcool, tutun, alimentaţie neraţională etc. – puţini dintre noi ajung să moară de bătrâneţe, după cele 32 de diviziuni celulare ce reprezintă, din punct de vedere biologic, durata vieţii unui om. De aceea, indicatorul obişnuit al duratei vieţii umane este cel utilizat şi de casa de pensii, durata medie de viaţă a întregii populaţii a unei ţări.

În ultimele două secole şi jumătate, aceasta a crescut, de la 30 de ani, la peste 80 de ani, în ţările mai avansate. La aceasta, au contribuit, în mare măsură, progresele realizate în domeniul sanitar, ceea ce a determinat o apropiere a speranţei de viaţă de bătrâneţe, urmată, cum este firesc, de deces. Există o limită absolută de viaţă impusă de gene? În prezent, recordul îl deţine Jeanne Calment, care a trăit 122 de ani, în Franţa, unde jumătate dintre francezi au o speranţă de viaţă de 96 de ani! Dar şi în celelalte ţări mai avansate, din Europa, vârsta maximă a persoanelor decedate este mai ridicată decât cea din ultimele decenii. La noi în ţară, speranţa de viaţă este de 70 de ani pentru bărbaţi şi de 73 de ani pentru femei.

Tinerii nu au timp să se gândească la moarte şi, oricum, lor li se pare că aceasta se va întâmpla într-un viitor îndepărtat – şi nu-i preocupă subiectul -, chiar dacă, din când în când, le mor, pe rând, bunicii, apoi părinţii, rudele colaterale – şi de-abia când urmează foştii colegi de şcoală, prietenii din copilărie, intră în alertă: oare mie când îmi vine rândul?
De fapt – ce este moartea?

Desigur, este un fenomen natural. Toate fiinţele mor, mai devreme sau mai târziu, în funcţie de împrejurări şi de codul lor genetic. Moartea nu este altceva decât întreruperea permanentă a tuturor funcţiilor vitale. Pentru a şti dacă cineva a murit, se controlează mai întâi respiraţia, ţinând o oglinjoară în dreptul gurii; dacă persoana este încă în viaţă, oglinjoara se abureşte. Testul nu este însă infailibil. Un yoghin, de exemplu, îşi poate micşora consumul de oxigen şi cantitatea de CO2 eliminată, la un nivel care i-ar fi fatal unui om obişnuit.

În al doilea rând, se controlează pulsul, pentru a constata dacă s-a oprit inima. Nici acest test nu este 100% sigur. Un fachir indian şi-a oprit bătăile inimii timp de 12 minute, fapt constatat pe electrocardiograf. De asemenea, operaţiile chirurgicale la temperatură joasă, în care inima este împiedicată să funcţioneze, sau cazul oamenilor îngropaţi în zăpadă în timpul unei avalanşe, care au fost readuşi la viaţă – demonstrează că nici oprirea inimii nu este o dovadă sigură.

Al treilea simptom pe care trebuie să-l luăm în considerare este temperatura anormal de scăzută a corpului. Medicii legişti spun că, după moartea clinică, temperatura corpului scade cu 1 grad după fiecare oră. Totuşi, se cunosc cazuri când, dintr-o cameră îngheţată, au fost salvaţi bătrâni a căror temperatură a corpului ajunsese la 24 °C.

Funcţiile vitale pot fi suspendate, temporar, şi datorită unor medicamente, care pot induce un somn profund, în care „nici răsuflarea şi nici căldura corpului nu dovedesc faptul că persoana respectivă mai este în viaţă”. Alte semne ale morţii clinice: după 10 -12 ore, globii oculari se afundă în orbite, iar după 12 ore muşchii corpului devin rigizi, se instalează starea numită rigor mortis.

Chiar dacă omul a intrat în moarte clinică, prin intervenţie terapeutică reanimarea este posibilă, atât timp cât cortexul cerebral n-a fost ireparabil lezat; aceasta înseamnă maximum 5-6 minute. Dacă irigarea creierului cu sânge nu se reia în acest interval de timp, fiind lipsit de oxigen, el nu-şi mai poate relua funcţiile. în prezent, prin folosirea unei aparaturi sofisticate, care poate să preia funcţiile organelor vitale (plămâni, rinichi şi inimă, toate artificiale), omul poate fi menţinut în viaţă mult timp. În acest caz, viaţa sau moartea este „ceva” hotărât de medic, ce ţine de relaţia doctor-pacient şi de bani!

(Text de Nicolae Chiorcea)