Un filozof englez de acum 2 secole a scris nişte lucruri incredibile despre moarte


Imagine: generata de AI (Microsoft Designer)

Pe undeva pe la începutul secolului al XIX-lea, filozoful, eseistul şi criticul literar William Hazlitt (1778-1830) a scris o carte intitulată „Frica de moarte”. Iată câteva extrase din această carte, care este de actualitate, chiar dacă au trecut 2 secole de când a fost scrisă:

* Moartea este datoria noastră cea mai sigură, este poliţa care nu se poate prelungi la scadenţă. Toţi puternicii de ieri şi de azi, cei care au condus naţiuni, cei care au prefăcut popoare şi au schimbat înfăţişarea lumii, cei care au dărâmat aşezăminte financiare sau morale, rămân mici şi neputincioşi, în faţa morţii. Nu există posibilitate de amânare, nu există mijloc de a te ascunde dinaintea ei, nu există iertare, chip de a o îndupleca.

* Shakespeare spunea: „Viaţa noastră este înconjurată de somn. Nu suntem decât o materie din care se formează visurile”. Dar pentru ca cineva să ţină seama de visuri, ele trebuie să fie serioase.

* De ce se ne pese atât de faptul că într-o bună zi nu vom mai fi, când înainte de a ne naşte, noi nu existam?Cea mai bună cură împotriva fricii de moarte este aceea de a ne gândi că viaţa are un început, după cum are un sfârşit. A fost un timp când noi n-am existat, de aceasta nu ne pasă; atunci pentru ce să ne intereseze că nu vom mai fi, după încetarea existenţei?

* Eseistul scoţian Thomas Carlyle spunea: „În definitiv, ce înseamnă altceva moartea aproapelui nostru decât plecarea lui cu o oră mai devreme în călătoria pe care cu toţii, odată şi odată, va trebui s-o facem?” Iar scriitorul francez Pierre Corneille afirma: „Fiecare clipă din viaţă, înseamnă un pas către moarte”.

* Sunt foarte mulţi, care atunci când se găsesc faţă în faţă cu moartea, care le întinde poliţa fără amânare, se gândesc asupra trecutului şi îşi fac reproşuri că în viaţa lor n-au fost în stare să facă ceea ce au voit, că n-au fost destul de energici, că n-au dat destulă importanţă virtuţilor de care au dispus. Însă, sunt zadarnice aceste regrete, căci nimic nu se mai poate repara.

* Shakespeare mai spunea: „Mişelul moare de mai multe ori înainte de moarte, pe când cei curajoşi simt moartea numai o dată”. Iar o altă maximă spune: „Plânge pe acel ce suferă şi nu pe cel care moare. Invidia, patima şi mizantropia grăbesc moartea. Noul născut se aseamănă cu o corabie care pleacă, iar cel care moare cu aceea corabie care soseşte la ţărm”.

* Mulţi se tem de moarte pentru că ar voi să termine mai întâi ce au de făcut pe acest pământ. Teama nu îi ajută însă la nimic, numai munca până în ultima clipă poate satisface conştiinţa. Alţii îşi motivează teama cu grija pe care o au pentru omenirea rămasă fără ei; compătimirea aceasta e ridicolă. Fiecare om trebuie să fie în stare să se îngrijească de sine.

* A trăi prea mult chiar este o vanitate. Anatole France spunea odată: „Cei mai mulţi dintre noi nu ştim ce să facem cu viaţa, aşa scurtă cum este, şi mai doriţi încă o viaţă care să nu se sfârşească niciodată?”