De ce cerul e albastru? De ce el devine roşu la apusul şi răsăritul Soarelui?
Cerul ne încântă deseori cu culoarea lui albastră. Dar de ce este cerul albastru? Poate să pară destul de banală această întrebare. Şi totuşi, ceea ce noi numim „cer” este format, până la o înălţime de câteva sute de kilometri, din aer – cu atât mai rarefiat, cu cât ne ridicăm mai sus. Or, aerul este un amestec de gaze transparente, incolore. Atunci, pentru ce este cerul albastru? Datorită atmosferei: dacă nu ar exista atmosfera, cerul ar arăta… ştiţi cum? Negru. Complet negru!
Explicaţia necesită cunoaşterea unor date elementare din optică. Este vorba de faptul că nimeni nu poate să vadă o rază luminoasă, dacă o priveşte din profil. Să presupunem că am face următoarea experienţă: luăm un tub de sticlă, complet gol, care să nu conţină nici o fărîmitură de praf sau de alte particule în suspensie. Să facem acum în aşa fel încît acest tub să fie străbătut de o rază de lumină dintr-o parte într-alta, fără însă ca lumina să atingă pereţii tubului. Dacă vom privi perpendicular pe tub îl vom vedea complet întunecat. Aceasta, chiar dacă raza ar proveni de la un reflector extrem de puternic, ca de exemplu acela al unui far!
Şi acum, să suflăm în tubul nostru de sticlă puţin fum de ţigară. Fascicolul de lumină apare de îndată foarte vizibil. Lumina este abătută, reflectată pe suprafaţa particulelor foarte mici care formează fumul. Şi astfel „difuzată”, cum se spune. Aceasta se datoreşte faptului că o parte din razele reflectate, abătute, sunt îndreptate către ochiul nostru.
Şi acum, putem să răspundem la întrebarea: de ce este cerul albastru? Mai întâi, ne dăm îndată seama de ce e lumină ziua pe Pământ, pentru că lumina ce vine de la Soare este abătută în toate părţile şi difuzată, răspândindu-se în spaţiu. Pe Lună, unde nu este atmosferă, cerul pare negru.
Dar, de ce cerul nostru nu este alb, ci albastru? Dacă în calea razelor luminoase aşezăm un mic disc opac, a cărui umbră se proiectează pe un ecran, umbra sa va prezenta dungi de difracţie, concentrice, una întunecoasă, una luminoasă, iar în centru se va afla o pată luminoasă. Să presupunem acum că, în locul acestui disc, s-ar afla nişte bile extrem de mici, dar în acelaşi timp şi foarte numeroase. Undele luminoase ce străbat printre aceste bile trec mai greu. Undele mai lungi trec mai uşor, dar cele mai scurte nu pot străbate atât de uşor şi sunt împrăştiate în toate direcţiile. Aceste bile nu sunt altele decât moleculele de aer. Ele sunt destul de mari pentru ca să abată lumina, dacă lungimea ei de undă este destul de mică.
Se ştie că lumina albă a Soarelui este de fapt alcătuită dintr-un amestec de radiaţii de diferite lungimi de undă. Dacă ea este desfăcută în radiaţiile componente, cu ajutorul unei prisme, şi ochiul nu primeşte întreg amestecul de radiaţii, ci doar radiaţii selecţionate după lungimea lor de undă, el va vedea diferite culori. Lumina albă e formată din amestecul radiaţiilor ce reprezintă diferite culori. Cea mai scurtă lungime de undă o au radiaţiile ce dau culorile violetă şi albastră, iar cea mai lungă, radiaţiile ce dau ochiului senzaţia corespunzând culorii roşii. Lumina albastră, care e formată din radiaţii cu lungime de undă scurtă, este dispersată uniform în aer, în măsură mai mare. Razele roşii sunt difuzate în măsură mult mai mică.
Cu cât ne urcăm mai sus pe munte, aerul este mai lipsit de praf. Lumina este difuzată numai de moleculele de aer şi nu şi de particulele de praf, de aceea este mai albastră. Când vremea este urâtă, când în atmosferă se găsesc numeroase picături de apă şi vapori, deci particule mari, este difuzată şi lumina cu lungime de undă mai mare. Aşa se explică cerul cenuşiu.
Când apune Soarele, cerul nu mai este albastru, ci colorat. Când Soarele este la orizont, razele sale au de străbătut un strat din atmosfera pămîntească mult mai gros decât la amiază. De aceea, din amestecul de radiaţii ce formează lumina albă, se pierd cele mai multe radiaţii cu lungime de undă scurtă. Lumina albastră se pierde, pur şi simplu pe drum. Nu ajung la noi decât razele cu lungime mai mare de undă – cele roşii. Iată explicaţia culorilor cerului.
Din 2008, cercetam si cautam adevarul in domenii precum istoria, religia sau metafizica. Am publicat peste 15.000 de articole; munca este imensa, dar si costurile aferente sunt foarte mari. Publicitatea Google Adsense nu acopera toate costurile, iar pentru a continua munca si proiectul, avem nevoie de ajutorul vostru. Orice donatie conteaza, indiferent de suma. Toti banii stransi se vor duce catre acest proiect, dar si pentru cercetarea unor subiecte controversate din istorie, inclusiv cercetari genealogice. Va multumim din suflet!
DONATI prin PAYPAL:
DONATI prin CONT BANCAR (ING BANK):
- Cont LEI: RO53INGB0000999917643869
- Titular: ASOCIATIA GENIA - GENEALOGIE SI ISTORIE CUI:51669957
- Email: contact@genia.ro
- Nr.inregistrare Min.Justitiei: 1036/A/2025
Cerul ne încântă deseori cu culoarea lui albastră. Dar de ce este cerul albastru? Poate să pară destul de banală această întrebare. Şi totuşi, ceea ce noi numim „cer” este format, până la o înălţime de câteva sute de kilometri, din aer – cu atât mai rarefiat, cu cât ne ridicăm mai sus. Or, aerul este un amestec de gaze transparente, incolore. Atunci, pentru ce este cerul albastru? Datorită atmosferei: dacă nu ar exista atmosfera, cerul ar arăta… ştiţi cum? Negru. Complet negru!
