Orgoni Crystal

 
Orgoni Crystal

 

Cum s-a descoperit misterul liliecilor – ultrasunetele

  •  
  •  
  •  
  •  

blankLiliecii trăiesc în beznă şi nu-şi părăsesc adăposturile decât atunci când amurgul învăluie în răcoare şi întuneric lumea exterioară. Cine nu i-a văzut zburând ca nişte umbre, cu fâlfâiturile repezi ale aripilor şi cu zgomot străbătând văzduhul înserării? Şi câţi dintre aceia care i-au văzut nu şi-au exprimat teama faţă de ei, femeile acoperindu-şi în grabă capul, ca nu cumva blestemaţii de „şoareci înaripaţi” să-şi încurce aripile în părul lor… De ce tocmai animalele cu cel mai interesant fel de viaţă să fie hulite şi privite cu spaimă? Liliecii că nu au nimic de-a face cu şoarecii, iar deosebirea dintre lilieci şi şoareci este de aceeaşi valoare ca şi aceea dintre o oaie şi o focă. Liliecii sunt singurele mamifere adaptate la zbor.

Cu secole în urmă, oamenii de ştiinţă îşi puneau deja întrebarea dacă aceste mamifere văd în întuneric sau dacă zborul lor în timpul nopţii este călăuzit de un alt simţ, necunoscut încă. Prin anul 1794, zoologul şi fiziologul italian Lazzaro Spalanzani observă că după orbire un liliac se orientează într-o cameră întunecată tot atât de bine ca şi atunci când avea ochi; în felul acesta, s-a demonstrat prima dată că simţul vederii nu le ajută liliecilor să evite obstacolele din calea zborului lor.

În secolul al XIX-lea, astupând urechile unui liliac, s-a constatat un lucru uimitor: zborul a devenit nesigur, iar liliacul se izbea de toate obstacolele întâlnite în cale. Complexitatea problemei nu era însă lămurită; se știa numai că liliecii nu văd în întuneric, dar că au nevoie de auz pentru a se putea orienta.

Abia în secolul XX s-a încercat să se explice rolul auzului. S-a observat că atât în timpul zborului, cât şi atunci când stă agăţat, liliacul ţine gura deschisă şi scoate sunete de diferite feluri: un ţârâit puternic caracteristic fiecărei specii. Astupând botul liliacului cu nişte mici coşuleţe de hîrtie, ca nişte botniţe prevăzute cu o clapă care putea să fie ridicată, s-a constatat că atunci când clapa era închisă, deşi auzul funcţiona, orientarea era stânjenită. În schimb, când se deschidea clapa, zborul devenea sigur. În felul acesta, s-a ajuns în 1943 să se demonstreze că sunetele scoase de lilieci în timpul zborului sunt reflectate de obstacolele întâlnite şi percepute de urechea lor.

Cu puţin înainte de aceste experienţe s-a dovedit că, în afara sunetelor perceptibile auzului nostru, liliecii mai emit şi ultrasunete, a căror frecvenţă se poate urca de la 30.000 la 70.000 de vibraţii pe secundă. De exemplu, un liliac din Egipt (Aselia tridens) emite sunete a căror frecvenţă ajunge până la 120.000 de vibraţii pe secundă. Se ştie că urechea omenească nu poate auzi sunete cu o frecvenţa mai mare de 20.000 de vibraţii pe secundă.

Liliecii emit aceste ultrasunete cu o viteză variabilă. Astfel, când sunt în repaus, ele sunt mai rare, înmulţindu-se în timpul zborului şi ajungând la maximum în apropierea obstacolelor.

Investigaţiile au mers şi mai departe şi s-a demonstrat că aceste mamifere percep ultrasunetele emise de un aparat, creându-se reflexe condiţionate cu ajutorul lor. Astfel, s-a experimentat cu specia Nictalus noctula, căruia, ţinut fiind în captivitate, i se oferea câte un vierme, ori de câte ori se emitea un ultrasunet cu o frecvenţă de 40.000 de vibraţii pe secundă. După puţin timp, liliacul ridica capul ori de câte ori avea loc emisia şi până la urmă a ajuns să pornească în zbor chiar spre aparatul de emisie. Aşadar, orientarea liliecilor se datorează reflecţiei ultrasunetelor emise de către obstacolele întâlnite în cale.

Aşa cum vedem noi drumul prin bezna peşterilor luminând cu lampa, liliecii îşi „aud” calea cu ajutorul fasciculelor de ultrasunete, pe care le emit şi le percep după reflecţia lor. Ei îşi „aud” drumul pe care îl parcurg, configuraţia încăperii în care se adăpostesc, asperităţile pereţilor, fisurile din stânci, pe semenii lor, prada alcătuită din insecte, etc.

Descoperirile în legătură cu orientarea acestor animale nu s-au oprit aici şi de curînd (1952) s-a observat că reprezentanţii celor două familii de lilieci care se întîlnesc în Europa


  •  
  •  
  •  
  •  
Orgoni Crystal

 

Lasă un comentariu