Cum a murit savantul Isaac Newton în chinuri

newtonÎn ultima zi din februarie 1727, Newton a venit la Londra pentru a prezida întrunirea din 2 martie a Societăţii Regale. Conduitt nu îl văzuse într-o formă atît de bună de mulţi ani şi i-a spus lucrul acesta. Zîmbitor, Newton i-a răspuns că dormise duminica de la unsprezece noaptea pînă la opt dimineaţa fără să se trezească. Dar cînd a ajuns acasă era evident că dificultăţile călătoriei fuseseră prea solicitante. O altă piatră s-a fixat în vezică, iar cei doi doctori chemaţi de Conduitt nu i-au dat nici o speranţă de însănătoşire. În zilele următoare, durerile acute alternau cu scurte perioade de acalmie. „Deşi pe obraz i se scurgeau stropi de sudoare“, scria Conduitt îngrijorat, „nu s-a plâns niciodată, nu a ţipat, nu a dat nici un semn de iritare sau de nerăbdare“. Stukeley a zugrăvit un tablou şi mai dramatic al scenei morţii: durerea „devenise atît de mare încât patul de sub el şi chiar camera se zguduiau în agonia sa, spre uimirea celor prezenţi. Cât s-a putut chinui sufletul lui până să-şi părăsească lăcaşul pământesc!“.

Era limpede că doar grija sufletului său o mai avea Newton. A refuzat ritualurile bisericii într-un ultim act al unui om care, vreme de mai bine de jumătate se secol, a privit în taină cu oroare ideea de Sfântă Treime. Dacă ar fi cedat în ultima clipă, l-ar fi făcut să triumfe pe Satana, duşmanul său de-o viaţă. Miercuri, 15 martie, Newton şi-a recăpătat forţele, ivindu-se speranţa că specialiştii s-au înşelat încă o dată. Dar câteva zile mai tîrziu a intrat în comă, rămânând inconştient până în noaptea zilei de 20 martie, când, între orele unu şi două, şi-a dat obştescul sfârşit la vârsta de optzeci şi patru de ani. Cu puţin înainte să moară, a spus: „Nu ştiu cum apar în ochii lumii, însă eu mă văd ca un copil care se joacă pe ţărmul mării, bucurându-se uneori când găsesc pietricele netede sau scoici frumoase şi neobişnuite, în timp ce marele ocean al adevărului se întinde complet necunoscut în faţa mea”.


 

 

Articole inrudite


 
loading...