Cum a ajuns ascultarea telefoanelor o modă? De la spionaj la violarea intimităţii

6
2.934 vizualizari

ascultatul telefoanelorRoy Olmstead, un fost ofiţer de poliţie din Seattle, a devenit cunoscut ca „rege al contrabandiştilor” din Puget Sound. El deţinea o flotă de vase care transportau băuturi alcoolice din Canada către insule. Bărci de mare viteză erau încărcate şi duceau grabnic whiskey-ul către camioanele şi maşinile deţinute tot de Olmstead. Afacerea ajunsese la două milioane de dolari anual în anii ’20, când Olmstead a devenit o ţintă majoră pentru agenţii Biroului de Investigaţii din cadrul Departamentului de Justiţie.

Pentru  a întări legea prohibiţiei împotriva vânzării  sau importului de băuturi alcoolice, agenţii federali utilizau o nouă armă în războiul cu contrabandiştii:  ascultarea telefoanelor, înregistrările convorbirilor telefonice au fost folosite ca dovezi incriminatorii în condamnarea lui Olmstead şi a altor 20 de persoane, în 1926. Olmstead, condamnat la patru  ani de închisoare şi amendat cu 8 000 de dolari, a făcut apel, afirmând că obţinerea de dovezi prin ascultarea convorbirilor telefonice era o activitate neconstituţională. El a susţinut că dreptul său la intimitate şi la protecţie împotriva autoincriminării, în acord cu cel de-al Patrulea şi al Cincilea Amendament, fusese încălcat. Curtea nu a fost de acord, hotărând printr-un vot majoritar, de 5 la 4, că interceptările convorbirilor nu violaseră Constituţia.

Judecătorul Louis Brandeis şi-a exprimat dezacordul, afirmând că pătrunderea în intimitatea personală prin metoda ascultării convorbirilor telefonice era chiar mai gravă decât violarea corespondenţei poştale. „De fiecare dată când o linie telefonică este ascultată, scria el, „intimitatea persoanelor de la ambele capete ale firului este invadată şi oricare dintre conversaţiile purtate… poate fi auzită de terţe persoane. Mai mult, ascultarea liniei telefonice a unui individ implică ascultarea telefonului oricărei persoane care l-ar putea suna. Ca mijloc de spionaj, ordinele şi mandatele generale nu sunt decât instrumente insignifiante ale tiraniei şi opresiunii atunci când sunt comparate cu ascultarea liniilor telefonice.”

După revocarea Prohibiţiei, în 1933, Congresul, reflectând la dezacordul lui Brandeis, a aprobat, iar preşedintele Franklin D. Roosevelt a semnat, în 1934, Communcations Act, care scotea în afara legii ascultarea fără consimţământul părţilor a convorbirilor telefonice. Legea a fost aprobată de către Curtea Supremă în 1939.

Acesta era statutul legal al ascultării liniilor telefonice în 1940, când preşedintele Roosevelt i-a trimis o scrisoare cu acest subiect Procurorului General Robert Jackson. Ordinul lui Roosevelt a restrâns interceptările telefonice la depistarea activităţilor de spionaj ale agenţilor străini. Însă utilizarea acestei metode s-a amplificat rapid. Preşedintele Harry S. Truman, începându-şi mandatul odată cu Războiul Rece, a aprobat ascultarea telefoanelor în cazurile care implicau „securitatea naţională.”

Nevoia de a ţine sub supraveghere suspecţii de spionaj a crescut constant, ducând la formularea Foreign Intelligence Surveillance Act, care a devenit lege în 1978. Autoritatea de a permite în mod secret ascultarea liniilor telefonice (şi plasarea de microfoane electronice) a fost acordată instituţiei clandestine Foreign Intelligence Surveillance Court, întrunită într-o cameră securizată din punct de vedere electronic în clădirea Departamentului de Justiţie din Washington.

Utilizarea de către FBI a ascultării telefoanelor luase amploare şi devenise bine cunoscută. La un moment dat, s-a aflat despre ascultarea convorbirilor lui dr. Martin Luther King, Jr. Din 1963, când Procurorul General Bobby Kennedy a aprobat ascultarea, şi până la asasinarea sa în 1968, FBI a ascultat telefoanele lui King. Interceptarea convorbirilor telefonice a devenit o formă acceptată de culegere a informaţiilor.

La patruzeci şi cinci de zile după atacurile de la 11 septembrie 2001, a fost promulgat USA Patriot Act, o lege urgentă de securitate naţională, care a extins activitatea agenţiilor împuternicite prin lege să caute prin înregistrările telefonice şi cele prin email, culegând electronic informaţii în Statele Unite. (Numele actului este un acronim pentru „Uniting and Strengthening America by Providing Appropriate Tools Required to Intercept and Obstruct Terrorism”.)

Ceea ce a început printr-un ordin executiv al preşedintelui Roosevelt în 1940 în secolul următor s-a transformat într-o lege de 342 de pagini, care poate nu doar să extindă limitele activităţii de interceptare a convorbirilor telefonice pentru a include terorişti suspecţi, ci poate amenda totodată 15 statute federale care acoperă probleme ce cuprind supravegherea utilizării serviciilor de internet.

„Progresul ştiinţei şi înzestrarea guvernului cu mijloace de spionaj probabil că nu se va opri la interceptarea convorbirilor, a avertizat judecătorul Brandeis în 1928. E posibil ca într-o zi să apară metode prin care guvernul, fără să recurgă direct la documente secrete, să le poată reproduce la tribunal, fapt care va permite dezvăluirea celor mai intime evenimente dintr-o casă.”

Prin citarea nevoilor de securitate naţională pentru a justifica activităţile de interceptare telefonică, preşedintele Roosevelt a stabilit un standard utilizat chiar şi în secolul XXI. În 2007, s-a dezvăluit faptul că administraţia Bush încăl-case Patriot Act şi, pe cont propriu, a extins activitatea secretă de supraveghere telefonică, o acţiune a Ramurii Executive care e încă disputată în momentul scrierii acestei cărţi.