„Copil sălbatic” („feral child” în limba engleză) este un termen folosit pentru a descrie copiii care au crescut izolaţi de comunitățile umane și nu au fost obișnuiți niciodată cu toate convenţiile societăţii umane, cum ar fi limba, educația și regulile pentru un comportament acceptabil din punct de vedere social. De-a lungul istoriei, au fost documentate mai multe cazuri de copii sălbatici, care au fost crescuți de animale sălbatice, şi nu de oameni.
„Copiii sălbatici” apar şi în cărţile de ficţiune. De exemplu, în anul 1894, R. Kipling a publicat o faimoasă colecție de povești numite „Cărţile junglei”. De aici aflăm aventurile lui Mowgli, un copil sălbatic, crescut de lupi, care învață limbajul diferitelor animale sălbatice și stabilește legături personale cu ele. Până la urmă, Mowgli învață să respecte convențiile umane și devine membru activ al societății civilizate. Mowgli a devenit un personaj iubit al copiilor, pentru compasiunea, bunătatea și adaptabilitatea sa.
Dar, în realitate „copiii sălbatici” nu se integrează deloc în societate. Lipsa îngrijirii adecvate, a stimulării emoționale și a educației le-a împiedicat progresul social și le-a întârziat dezvoltarea lor mentală. Copiii sălbatici au devenit deseori subiecți ai studiilor științifice și dezbaterilor care îi stigmatizau și îi transformau în subiecte de laborator.
Unul dintre cele mai cunoscute cazuri privind „copiii sălbatici” a fost cel al lui Victor de Aveyron, cel care a trăit într-o pădure din regiunea Aveyron, la sfârșitul anilor 1790, fiind crescut de către lupi. Victor a fost observat de sătenii locali încă din 1794, iar în 1797 a fost prins de vânătorii locali și dus în oraș. O tânără văduvă l-a îngrijit timp de câteva luni, dar băiatul a reușit să scape și să se întoarcă în pădure. S-a reîntors înapoi în lumea oamenilor în anul 1800, din propria voinţă.
Băiatul avea în jur de 12 ani și nu putea vorbi niciun limbaj omenesc. Medicii care l-au examinat au crezut că el era surdo-mut. După ce a fost examinat la Institutul Național al Surzilor din Paris, s-a stabilit că el era complet sănătos, dar că nu putea vorbi nicio limbă. Putea să stea dezbrăcat, fără a-i fi ruşine, și n-avea nicio problemă să se plimbe aşa pe vremea rece, ceea ce i-a determinat pe cercetătorii de la acea vreme să concluzioneze că băiatul sălbatic era obișnuit cu condițiile dure din pădure.
Câțiva cercetători, inclusiv un profesor renumit în acele vremuri, Roch-Ambroise Cucurron Sicard, au încercat să-l învețe pe Victor elementele de bază ale comunicării, pentru a dovedi că dezvoltarea limbajului și abilităților sociale depinde de mediul înconjurător. Deși Victor a arătat unele semne de progres, el a fost agresiv, hiperactiv și neinteresat în învățare. În cele din urmă, cercetătorii au ajuns la concluzia că nu va putea niciodată să se adapteze la nicio convenție socială, astfel încât cei mai mulți au renunțat în a încerca să-l modeleze.
Din fericire, Victor a fost adoptat de un student la Medicină, pe nume Jean Marc Gaspard Itard, care a aranjat ca băiatul sălbatic să se mute în propria casă. Itard a fost cel care i-a dat numele „Victor”; până în acel moment, el era cunoscut doar ca „pui de lup”. Sub supravegherea lui Itard, Victor a reușit să învețe mai multe fraze și să accepte niște convenții sociale, dar nu a devenit niciodată un membru pe deplin funcțional al societății. Totuși, el a primit îngrijire corespunzătoare și a dus o viață liniștită până în 1828, când a murit de pneumonie, la vârsta de 40 de ani.
Un cercetător actual crede însă că Victor suferea de un autism sever şi nu ar fi fost crescut de lupi când era copil. Totuşi, cazul său rămâne unul dintre cele mai enigmatice din acest domeniu.