Cine era amanta lui Mihai Viteazul?

11.817 vizualizari

mihai-viteazulDouă pânze ce imortalizează chipul de superbă bărbăţie al domnitorului Mihai Viteazul, fixând momente de mare dramatism din viaţa acestuia, au trezit în mod deosebit curiozitatea cercetătorilor, datorită faptului că „o foarte elegantă doamnă”, cum o numeşte Nicolae Iorga, apare ca o nelipsită umbră în preajma temutului voievod, în locuri şi la date diferite. Cine e oare această blondă ce pozează ca un adevărat pandant al lui Mihai Viteazul în cele două pânze? Va fi jucat ea, oare, vreun rol în fulgerătoarea lui glorie sau, poate, în tragica lui prăbuşire? Iată întrebări ridicate în pragul acestui secol, când cele două pânze au fost semnalate şi studiate, dar care, până astăzi, n-au aflat un răspuns de necontestat, făcând să graviteze încă misterul în jurul enigmaticei femei.

Unul dintre tablouri, datorat lui Frans Franken II, pictor de curte al lui Rudolf al II-lea, surprinde un moment din vizita lui Mihai la Palatul Hradcany, din Praga, în primăvara anului 1601, sub forma unei fastuoase alegorii: Cresus arătând comorile sale lui Solon. În antica ambianţă, privirile nu sunt atrase de fabuloasele comori, nici de ţinuta înzorzonată a stăpânului lor, ci de impunătoarea statură şi de energica figură a marelui nostru voievod. Lângă el, o tânără blondă, de o mare frumuseţe, se sprijină parcă pe braţul ocrotitor al lui Mihai. Este, desigur, domniţa Florica, splendida şi inteligenta lui fiică – au spus unii dintre cercetători. cresusEa îşi urmase curajoasă tatăl în pribegia intervenită după nefericitul Mirăslău, iar „farmecul ei emoţionase într-atâta pe împărat, încât nu vorbi vreme de câteva zile decât de unirea lui cu frumoasa valahă“. Este cunoscut doar acest proiect de căsătorie al lui Rudolf al II-lea, zădărnicit în cele din urmă de către împărăteasa-mamă, deoarece domniţa „n-avea ca zestre decât propria ei frumuseţe“.

„Nu este domniţa Florica“, au replicat alţi cercetători, fiind-că în vreme ce Mihai venise la Praga după ajutor, ea se afla cu întreaga familie voievodală la Gilău, ca zălog în mîinile perfidului Basta. Eleganta doamnă nu poate fi decît Velica, nepoata Chiajnei şi a lui Mircea Ciobanul, măritată cu italianul Fabio Genga, curtean şi om de încredere al lui Sigismund Bathory. Bucurându-se de mare influenţă la Curtea Princiară din Alba Iulia şi cunoscând mai multe limbi, Velica va fi slujit ca interpret fidel al lui Mihai pe lângă Sigismund, după care avea să cucerească un loc în inima voievodului. Cât priveşte prezenţa ei la Praga, aceasta apare cu totul neverosimilă. După dramaticul Mirăslău, Mihai pornise la Curtea Imperială să ceară ajutor, iar nu după aventuri erotice. Abia putând să se strecoare cu câţiva călăreţi printre duşmănoşii nemeşi transilvani, partizanii Bathoreştilor, el n-ar fi expus viaţa frumoasei Velica, şi nici n-ar fi putut apărea în compania ei la curtea pragheză, nefiindu-i soţie.

Nu trecuseră însă decât doi ani de la descoperirea operei lui Firans Franken II, când, în Muzeul Prado din Madrid, e semnalată pânza unui anonim din şcoala lui El Greco, inspirată dintr-o scenă petrecută aievea, la 11 noiembrie 1599. Atunci, sub bolţile Palatului princiar din Alba Iulia, a fost rostogolit la picioarele lui Mihai capul însângerat al trufaşului cardinal Andrei Bathory, adus chiar de către ţăranii secui care-l uciseseră prin coclaurii munţilor, pe unde acesta încercase să se strecoare după ce fusese învins la Şelimbăr. E vorba de acel zguduitor moment ce smulsese Doamnei Stanca, a lui Mihai Viteazul, acea atât de sinceră şi simţită exclamaţie românească de căinare, înregistrată de cronicari: „O, sărmanul popă!“. Pictorul nu redă însă scena în mod realist, ca Theodor Aman („Mihai Viteazul contemplând capul lui Bathory“), ci o transpune, după moda vremii, într-o alegorie de inspiraţie biblică: Irodiada înfăţişând lui Irod un cap însângerat. Ca în secvenţa unui film pe ecran panoramic, un imens număr de personaje istorice ale epocii lui Mihai, într-o largă desfăşurare scenică, participă, fiecare cu rolul său, la legendara şi dramatica scenă. Recunoaştem în persoana lui Irod pe mândrul nostru voievod, iar în cea a Irodiadei, figura aceleiaşi „elegante doamne“ din pânza lui Franken, fapt ce intrigă, antrenând o nouă ipoteză.

Alegoria încearcă să facă un martir din tânărul şi necugetatul cardinal Andrei Bathory, lăsând să planeze vina uciderii asupra lui Mihai, care, ca şi Irod, ar fi săvârşit în mod uşuratic o crimă, de hatârul unei femei. În acest mod, ei doreau să ascundă adevărata cauză a dramei, adică ura neîmpăcată a ţăranilor secui împotriva Bathoreştilor, tirani şi spoliatori, să-l denigreze pe Mihai, dar, în acelaşi timp, să proiecteze un fascicul calomnios asupra unei femei pe care o urau. Din primul moment, identificarea acesteia cu domniţa Florica este exclusă. Cât priveşte pe Velica, ea făcea parte din anturajul Bathoreştilor şi chiar dacă ar fi fost învinuită de infidelitate faţă de soţul său, omul lui Sigismund, ponderea ei politică n-ar fi justificat atâta ură şi nici atâta atenţie din partea lor.

Iată, deci, un al treilea personaj feminin aspirând la rolul frumoasei necunoscute. Este Maria Cristina, vara lui Rudolf al II-lea, şi soţia lui Sigismund Bathory, socoteşte criticul de artă Alexianu. Terorizată şi exilată la Castelul din Chioar de către desfrânatul său soţ, divorţată la 25 de ani, alungată apoi de la conducerea Principatului, după abdicarea lui Sigismund, de către Andrei Bathory, noul stăpân al Transilvaniei, care, în plus, o şi peţea în mod insistent, Maria Cristina se refugiase la Curtea din Praga, îndreptându-şi speranţele mai mult către viteazul şi energicul Mihai, decât spre ciudatul ei văr imperial, pe care-l preocupau, cu precădere, pictura, alchimiştii şi astrologii. Atâta încredere inspira Mihai detronatei principese, încât, spune istoricul De Montreul, ea ceruse lui Rudolf al II-lea să intervină pe lângă voievodul român pentru alungarea uzurpatorului cardinal. Şi, în versiunea Bathoreştilor din Irodiada, Mihai îi satisfăcuse dorinţa, ucigându-l. Voievodul nostru, care îi trimisese Mariei Cristina, ca dar de nuntă, în 1595, „opt bucăţi de brocart cu fir de aur”, o cunoscuse în anul următor, frumoasă şi nefericită, la Curtea de la Alba Iulia, când venise să-l convingă pe Sigismund să continue lupta antiotomană. Şi, cine ştie dacă, atunci, inima ei de femeie tânără şi însingurată nu va fi bătut, poate, ceva mai aprins pentru superbul valah, fapt ce n-a rămas străin timpanelor duşmanilor săi.

După amintitul cercetător, tâlcul politic al alegoriei din Irodiada ar duce la o plauzibilă dezlegare a enigmei frumoasei necunoscute din ambele tablouri, exprimând totuşi o circumspectă şi decentă rezervă. E o rezervă care se impune, ţinând seama că Mihai confiscase domeniile din Transilvania ale Mariei Cristina, dăruindu-le postelnicului Stoica şi banului Mihalcea, boieri şi ostaşi ai săi.