Biserica nu a fost întotdeauna împotriva lui Darwin… chiar i-a acordat cea mai mare distincţie!

1.820 vizualizari

În ziua de azi există două tabere: creaţioniştii (care susţin că lumea a fost creată de Dumnezeu) şi evoluţioniştii (cei care susţin teoria lui Darwin, conform căreia omul a apărut ca urmare a evoluţiei naturale, fără vreun rol al lui Dumnezeu în această evoluţie). În 1860, la un an după publicarea lucrării lui Darwin „Despre originea speciilor”, la Universitatea Oxford s-a desfăşurat o dezbatere între Samuel Wilberforce, episcopul Londrei, şi unul dintre cei mai îndârjiţi susţinători ai noii teorii, T.H. Huxley (supranumit „buldogul lui Darwin”). La un moment dat, episcopul şi-a întrebat interlocutorul pe un ton sarcastic dacă descinde cumva din maimuţă din partea bunicului sau din a bunicii. Remarca sa nu a fost însă ilustrativă pentru reacţia generală a Bisericii Angliei.

Majoritatea exegeţilor biblici din secolul al XIX-lea considerau Biblia ca fiind un document istoric susţinut de dovezi arheologice, nu ca o transcriere fidelă a cuvântului lui Dumnezeu. În consecinţă, mulţi anglicani din perioada victoriană priveau Biblia cam aşa cum o privesc astăzi creştinii de orientare moderată: nu atât o relatare exactă a faptelor, cât mai degrabă o serie de metafore. În acelaşi an, 1860, Frederick Temple, director al Şcolii de Rugby şi ulterior arhiepiscop de Canterbury, a susţinut o predică laudativă la adresa lui Darwin. El spunea că savanţii pot apela la toate legile din Univers dacă vor, însă „degetul lui Dumnezeu” se află în fiecare dintre ele. Reverendul Charles Kingsley, un scriitor influent, l-a felicitat şi el pe Darwin. „Chiar mai bine decât să fi creat lumea”, scria Kingsley, „Dumnezeu a făcut ca lumea să se creeze singură!”

Până când Darwin însuşi a intervenit în dezbaterea privind originile omului – în „Originea omului” (1871) – numărul reprezentanţilor Bisericii care îi acceptaseră teoria era egal cu cel oponenţilor ei. Concomitent, mulţi oameni de ştiinţă (printre care şi Huxley) continuau să susţină studiul obligatoriu al Bibliei în şcoli.

„Despre originea speciilor prin selecţie naturală sau păstrarea raselor favorizate în lupta pentru existenţă” – aşa cum fusese intitulată iniţial – a fost prima lucrare autentică de popularizare a ştiinţei. Publicat de John Murray, primul tiraj s-a epuizat încă înainte de a ieşi pe piaţă, iar Darwin a realizat ulterior alte cinci ediţii revizuite. Multe dintre primele recenzii au avut un ton ostil, s-au format organizaţii antievoluţioniste, iar Darwin a fost deseori ridiculizat, însă ironiile veneau în proporţie egală de la politicieni şi editori şi de la oamenii Bisericii. Darwin s-a obişnuit în scurt timp să-şi vadă în ziare portretul cu corp de maimuţă, iar când s-a dus să-şi primească titlul onorific acordat de Universitatea Cambridge, studenţii l-au aşteptat cu o maimuţă împăiată atârnată de acoperiş.

Uneori, teoria lui a fost pur şi simplu ignorată. Chiar înainte ca „Despre originea speciilor” să fie publicată, în 1859, preşedintele Societăţii Geologice din Londra i-a acordat autorului ei o medalie de onoare pentru expediţiile sale geologice în Anzi şi pentru lucrarea sa în patru volume despre gâştele cu gât alb, fără a menţiona absolut nimic despre cartea sa.

Darwin îşi pierduse credinţa, dar nu a intenţionat să submineze religia. Întotdeauna s-a declarat agnostic, nu ateu. Iar Biserica Anglicană în niciun caz nu l-a abandonat. Când a murit, în 1882, i-a acordat cea mai înaltă distincţie a sa. A fost îngropat la Westminster Abbey, alături de cei mai de seamă savanţi ai Angliei, Michael Faraday şi Isaac Newton.