Biserica nestoriană, “secta” creştină care a cuprins tot Orientul

2
2.481 vizualizari

Biserica nestorianaBiserica nestoriană, care a jucat un rol considerabil în Asia, este puţin cunoscută în Occident. Ea îşi datorează numele unui fost călugăr bizantin (Nestorius) făcut episcop de Constantinopol în secolul al V-lea şi declarat eretic în 433.

Pe acea vreme, luptele teologice dintre creştini erau îndârjite şi, cu toate că ne par astăzi ca nişte jonglerii de chiţibuşari; ele pasionau nu numai clericii, ci şi mulţimile, cel puţin în Orient, căci în spatele lor se profilau mize economice şi politice.

Disputa cea mai spinoasă privea adevărata natură a lui Cristos. În această problemă, capitală pentru Biserică, se înfruntau două şcoli: cea din Alexandria în Egipt şi cea din Antiohia în Siria. Prima, impregnată de filozofia platoniciană, susţinea că Iisus era numai de natură divină, umanitatea lui nefiind decât o aparenţă: e ceea ce se numea monofizism; a doua profesa că, dimpotrivă, Cristos avea o dublă natură, divină şi umană: acesta era diofizismul.

La Constantinopol, Nestorius înclina spre această din urmă poziţie. Cristos, arăta el, se născuse, crescuse, se maturizase, luptase ca orice om şi, datorită meritelor sale, se unise finalmente cu Verbul divin. Însă el adăuga, la modul foarte logic, că era absurd ca Maria sa fie numită maica lui Dumnezeu, cum se făcea de obicei, fiindcă Dumnezeu, fiind etern, nu poate, prin definiţie, să fie născut. Deci Maria n-a putut da naştere decât, cel mult, părţii umane a lui Iisus.

Or, aici, Nestorius atinge un punct sensibil. Într-adevăr, popoarele din Orient nu înţelegeau lucrurile în felul acesta. Obişnuiţi din vremuri ancestrale cu zeiţele mame şi cu naşterile miraculoase ale zeilor lor, o divinizau deja pe Maria, despre care totuşi Evangheliile nu vorbesc decât în treacăt; cuvintele episcopului de Constantinopol îi şocau profund pe aceşti oameni.

Însă fără adeziunea populară, o Biserică rămâne o sectă. Chiril, episcopul de Alexandria, înţelese aceasta atât de bine, încât făcu apel la episcopul de Roma, Celestin, căruia începuse să i se zică papă. Acesta îi excomunică pe Nestorius, iar un conciliu, reunit la Efes din porunca împăratului bizantin Theodosie al II-lea în 431, confirmă sancţiunea. Efesienii îi aclamară pe Părinţii conciliari şi le sărutară mâinile pentru a le mulţumi că le-o dăduseră înapoi, prin proclamarea dogmei Mariei – maică a lui Dumnezeu, pe celebra lor Artemis sub un alt nume şi sub o altă formă.

Constrâns să se exileze într-o oază egipteană unde va muri în 491, Nestorius rămase cu dârzenie pe aceeaşi poziţie şi convocă un contraconciliu care-l condamnă pe Chiril. El ştia că avea numeroşi partizani, mai ales în Mesopotamia şi în Persia.

În spatele luptei dintre nestorieni şi monofiziţi exista, într-adevăr, o importantă miză politică, şi nu întâmplător împăratul  bizantin Theodosie al  II-lea convocase Conciliul din Efes. Tocmai fusese drastic înfrânt de perşi, şi îi bănuia pe nestorieni a fi agenţii acestora din urmă, din pricina influenţei lor politice în respectiva ţară. Într-adevăr, nestorienii reuşiseră să-l convingă pe şahul Piruz (care era totuşi de religie mazdeană) să pună armata persană în slujba curţii din Alexandria. Lucrul fu realizat prin foc şi sabie, şi toţi creştinii din Persia îmbrăţişară astfel nestorianismul.

Cam o sută cincizeci de ani mai târziu, nestorienii aveau să provoace detronarea şi asasinarea şahului Khosro al II-lea.
Aflată în afara celei romane, Biserica nestoriană va face dovada unei mari vitalităţi. Ea dusese încă din secolul al VIII-lea mesajul evanghelic până în nordul Chinei, unde prinsese rădăcini adânci. Chiar şi în zilele noastre mai există comunităţi nestoriene în India, în Iran şi în diverse ţări din Orientul Mijlociu; în Irak, numărul lor depăşeşte treizeci de mii.

La începutul secolului al XIII-lea, creştinismul nestorian e foarte răspândit în Imperiul mongol, unde mai multe triburi sunt în întregime creştinate. Biserica nestoriană putea pe drept cuvânt să se mândrească în privinţa operei sale civilizatoare. Bucurându-se de toleranţă, o practica ea însăşi faţă de celelalte confesiuni: musulmană, buddhistă, taoistă, şi chiar faţa de arhaicul şamanism.