Misterioasa sectă a „creştinilor Sf. Ioan Botezătorului” din Irak, veche de 2.000 de ani. Ce învăţăminte secretă are?

330 vizualizari

În secolul al XVII-lea, misionarii iezuiți care au revenit din Irak-ul de azi, au povestit despre o populație numită „creștinii Sf. Ioan“. Deși trăiau în lumea musulmană, înconjurați de arabi, membrii ei erau adepți ai unei forme de creștinism centrate în jurul lui Ioan Botezătorul. Toate riturile lor religioase aveau ca punct focal botezul; acesta nu era pentru ei o ceremonie unică în viața omului, prin care un nou membru era primit în congregație, ci deținea un rol important în toate sacramentele și ritualurile lor.

Deşi secta îl venerează pe Ioan Botezătorul, nu poate fi considerată „creștină” în sensul obișnuit al termenului; membrii ei susțin că Iisus ar fi fost un „fals profet”, care și-ar fi indus în eroare semenii, în mod deliberat. Dar fiindcă trăiesc sub continua amenințare a persecuțiilor din partea evreilor, a musulmanilor și a creștinilor deopotrivă, au preferat să se autodefinească într-un mod cât mai inofensiv pentru toți cei din jurul lor.

În prezent, membrii acestei secte – care mai trăiesc încă în regiunile mlăștinoase din sudul Irak-ului și, în număr mai mic, în zona de sud-vest a Iranului – sunt cunoscuți sub numele de mandeeni. Sunt oameni pașnici, profund religioși, cărora credința le interzice vărsarea de sânge și războiul. Majoritatea trăiesc în satele și comunitățile tradiționale, dar unii s-au mutat în orașe, unde lucrează ca aurari și argintari, meșteșuguri în care excelează. Și-au păstrat limba și modul de scriere propriu, ambele derivate din aramaică, limba vorbită de Iisus și de Ioan. În 1978, numărul lor era estimat la mai puțin de 15.000 de persoane, dar persecuțiile la care Saddam Hussein i-a supus pe arabii din zonele mlăștinoase după Războiul din Golf i-a adus, probabil, în pragul extincției.

Termenul „mandean” înseamnă, literal, „gnostic”. Până în anii 1880 nu s-au efectuat studii documentate asupra mandeenilor. Cele mai ample cercetări în privința lor sunt cele pe care le-a realizat Lady Drower în anii premergători celui de-al doilea război mondial. Deși ospitalieri, membrii sectei formează o comunitate închisă, care își păstrează cu strășnicie secretele, dar Lady Drower a petrecut un timp îndelungat în încercarea de a le cîștiga încrederea. În cele din urmă, a reușit: mandeenii i-au dezvăluit detalii despre doctrinele, credințele și istoria lor, oferindu-i acces la textele lor sacre.

Secta are o serie de texte sacre, cele mai importante fiind Ginza, „Comoara” sau „Cartea lui Adam“, Sidra d’Yahya sau „Cartea lui Ioan“ (numită și „Cartea Regilor”), și Hawan Gawaita, ce redă istoria sectei. Ginza datează din secolul al VlI-lea d.Hr. sau chiar dinainte, iar „Cartea lui loan” a fost scrisă, probabil, mai târziu. Titlul face referire la loan Botezătorul, al cărui nume apare în textele mandeene sub două forme: Yohanna (termen mandean) și Yahya – numele arab sub care figurează în Coran. Acesta din urmă este folosit mai des, ceea ce sugerează că textul a fost scris după cucerirea regiunii de către musulmani, la mijlocul secolului al VlI-lea, cu toate că materialul conținut este mult mai vechi.

Mandeenii sunt menționați și în Coran, sub numele de sabieni, ca un „popor al Cărții”, fapt care demonstrează că erau cunoscuți ca grupare cu mult înainte de cucerirea musulmană a regiunii. În orice caz, au fost persecutați, mai cu seamă în secolul al XlV-lea, când autoritățile islamice i-au adus în pragul dispariției. Retrăgându-se mereu din calea asupritorilor, mandeenii au ajuns în cele din urmă să ocupe teritoriul pe care trăiesc în prezent. În conformitate cu legendele lor, ei provin din Palestina, zonă din care au fost siliți să fugă în secolul I d.Hr. în decursul timpului s-au deplasat mereu spre est și spre sud, în încercarea de a evita persecuțiile.

În prezent, credința mandeană este un fel de amalgam pestriț și confuz: fragmente din iudaismul Vechiului Testament, forme gnostice, eretice, de creștinism și idei iraniene dualiste combinate formează cosmologia și teologia sectei. Se pare că membrii grupării au uitat în mare parte semnificația inițială a multor elemente din religia lor.

Mandeenii constituie astăzi unica grupare religioasă gnostică din lume: opiniile lor despre Univers, despre actul creației și despre zei sunt, toate, convingeri gnostice obișnuite. Ei cred într-o ierarhie a zeilor și a semizeilor, cu o sciziune fundamentală între divinitățile luminii și cele ale întunericului.

Ființa lor supremă, care a creat Universul și zeitățile mai mici, are diverse nume, care se traduc prin „Viață”, „Minte” sau „Regele Luminii”. Aceasta a creat cinci „ființe de lumină”, fapt care automat a adus pe lume cinci ființe ale întunericului, egale, dar opuse primelor. La fel ca în alte sisteme de gândire gnostică, pentru mandeeni semizeii sunt cei care au creat și care guvernează Universul material și Pământul. Omenirea a fost creată de o astfel de ființă, numită Hiwel Ziwa sau Ptahil. Primii oameni au fost creaturile fizice Adam și Eva – Adam Paghia și Hawa Paghia – și corespondentele lor „oculte”, Adam Kasya și Hawa Kasya.

Pentru ei, echivalentul diavolului este zeița întunecată Ruha, care stăpânește tărâmul întunericului, dar este considerată totodată Sf. Duh. Accentul pus pe forțele egale și opuse ale binelui și ale răului, ale masculinului și ale femininului este o idee tipic gnostică. O zeiță importantă, căreia i se adresează multe dintre rugăciunile menționate în cărțile mandeene, este Libat, care a fost identificată cu Iștar.

Pentru mandeeni, celibatul este un păcat; bărbații care mor necăsătoriți sunt condamnați să se reîncarneze; altfel, mandeenii nu cred în ciclul morții și al renașterii. Atunci când omul se stinge din viață, sufletul lui se întoarce în lumea de lumină din care au venit inițial mandeenii, fiind îndrumat pe acest drum grație numeroaselor rugăciuni și ceremonii oficiate; multe dintre acestea își au originile, în mod limpede, în anticele rituri funerare egiptene.

Religia își pune amprenta asupra tuturor aspectelor vieții de zi cu zi a mandeenilor, dar sacramentul lor esențial este botezul, practicat chiar și la ceremoniile de nuntă și de înmormântare. Botezul presupune cufundarea completă în bazine special create, care au loc la un râu numit Iordan.

Ziua sfîntă a mandeenilor este duminica. Toate comunitățile lor sînt conduse de preoți, care primesc titlul de „rege“ (malka), dar anumite servicii religioase pot fi îndeplinite de laici. Demnitatea de preot este ereditară, iar clerul este compus din trei categorii: preoții obișnuiți, numiți „discipoli” (tarmide), episcopii și un „șef al poporului”.

Mandeenii pretind că gruparea lor exista cu mult înainte de epoca lui Ioan Botezătorul, pe care îl consideră un conducător de seamă al sectei lor, dar nimic mai mult. Ei susțin că au părăsit Palestina în secolul I d.Hr. și că provin dintr-o regiune muntoasă pe care o numesc Tura d’Madai – încă neidentificată de specialiști. Totuşi, un amănunt care i-a nedumerit dintotdeauna pe specialiști în legătură cu mandeenii este insistența cu care ei susțin că rădăcinile lor se află în Egipt. Lady Drower menționa că ei se consideră, într-un fel, coreligionari cu anticii egipteni, iar într-unul dintre textele lor sacre este scris: „Oamenii Egiptului aveau religia noastră”.