Precum orice iubitor de istorie cunoaşte, Ordinul cavalerilor templieri a fost desfiinţat la începutul secolului al XIV-lea, din iniţiativa regelui francez Filip cel Frumos, care le-a confiscat imensele bogăţii. Ordinul a participat circa doua secole la diverse cruciade, războaie religioase duse în jurul Ierusalimului, oraşul sfânt al creştinităţii.
Una din acuzaţiile aduse templierilor a fost aceea că ei s-ar fi închinat unui cap misterios, denumit Baphomet, şi care ar fi reprezentarea lui Satana. În lista de acuzaţii aduse de Inchiziţie în 1308 citim următoarele: „Au idoli, mai ales capete, în fiecare provincie. Se închină la aceşti idoli sau la acest idol, mai ales la marile ceremonii şi adunări. Se închina la idoli. Se închina la idoli ca la Dumnezeu. Se închina la idoli ca la Mântuitorul. Spun că acest cap îi poate mântui. Şi le poate aduce bogăţii. Şi că poate face copacii să înflorească. Şi că poate face pământul să rodească. Înconjoară şi ating capul fiecărui idol cu nuieluşe, cu care se încing lângă cămaşă sau chiar pe piele.”
Unii au spus că era un cap de bărbat, alţii au afirmat că era un cap de femeie. Unii zic că avea barbă, alţii, că nu avea. Unii povestesc că era din sticlă şi avea două feţe.
Dar de unde provine numele de „Baphomet” neîntâlnit în nicio limbă? Într-un articol din 2010 (https://www.lovendal.ro/wp52/baphomet-capul-caruia-se-inchinau-templierii-era-al-diavolului-sau-al-lui-dumnezeu/), bănuiam că „Baphomet” reprezintă o denaturare a termenului „Abufihamat”, care, în sufism însemna „Tatăl înţelepciunii”, adică Dumnezeul ceresc; aşadar, e posibil ca templierii să se fi închinat, de fapt, unui simbol al lui Dumnezeu şi nu al Satanei. În articolul acesta, vă voi prezenta o altă ipoteză: aceea ca acest craniu magic al templierilor să aibă legătură cu un cult al şarpelui.
E posibil ca termenul să-şi aibă originea în deşerturile din Yemen. Localnicii de acolo se numesc Al-Mahara şi au conceput mai multe mijloace de combatere a veninului de şarpe. Exista o categorie specială de preoţi, cărora li se spunea Raaboot şi se presupune că ei cunoşteau secretul, care se transmitea din tată în fiu. Legendele lor spun că sunt imuni la muşcătura de şarpe. Daca un şarpe muşcă pe cineva, e chemat un Raaboot care, împreuna cu alţi câţiva, stă lângă rănit şi intonează „Bahamoot, Baha-moot” fără variaţii de ton. Astfel, rănitul vomită otrava sau o elimină din corp pe cealaltă cale. Apoi Raaboot pleacă.
Oare e cu putinţă ca Bahamoot, descântec pentru vindecarea muşcăturii de şarpe, să fi străbătut mai multe culturi şi astfel să fi descoperit că e un cuvânt care numeşte „şarpele cap”, acelaşi pe care îl venerau templierii? În lipsa altor elemente, etimologia celor două obiecte strâns legate este atât de asemănătoare, încât arată că limbajul cultului şarpelui se răspândise pretutindeni.
