Hărmalaia din ceruri…produsul cutremurelor sau a universurilor paralele?
La 4 iulie 1808, Lewis şi Clark, liderii unei expediţii în Munţii Stâncoşi, au notat următoarea întâmplare în jurnalul lor: „De când am ajuns la cascadă am auzit în repetate rânduri o larmă care se isca in munţi, cam în direcţia nord-vest. Gălăgia se aude la diferite ore din zi si din noapte, uneori când e linişte deplină, iar cerul e senin, fără nicio urmă de nor. Ea consistă dintr-o singură lovitură, sau 5-6 descărcări în succesiune rapidă. Bubuitura e puternică si răsună întocmai exploziei unui obuz de şase pounds, la distanţa de trei mile.”
Astfel de fenomene, uneori asemuite cu bubuitul înăbuşit al tunetului sau al exploziei tunului au fost sesizate de mult timp. Ele figurează în legendele amerindienilor şi ale altora, iar în vremurile noastre au fost încorporate în folclorul curent; unii scriitori le-au asimilat O.Z.N.-urilor sau universului paralel. Exemplele cele mai ilustrative ale acestui curios fenomen ni le oferă „tunurile de la Barisal”, în India şi „hărmălaia de la Moodus”, în Connecticut, dar zgomote comparabile au fost pretutindeni în lume.
De exemplu, membrii unei expediţii de-a lungul fluviului Darling, în apropiere de localitatea Bourke, statul australian New South Wales, au rămas surprinşi auzind nişte sunete misterioase care au izbucnit într-o după-amiază de februarie a anului 1829. Liderul expediţiei a notat următoarele:
„…în ziua de 7. pe la ora 15, domnul Hume şi cu mine ne ocupam pe leren de trasarea hărţii cu detaliile geografice. Ziua era extrem de frumoasă, fără nicio urmă de nor pe cer, fără nicio adiere în atmosferă. Deodată, am auzit ceea ce ni s-a părut a fi bubuitul unui tun descărcat la distanţa de 5-6 mile. Nu era sunetul cavernos al unei deflagraţii subpământene şi nici sunetul ascuţit al copacului doborât, ci semăna în toate privinţele cu descărcarea unei piese grele de artilerie. În privinţa caracterului sunetului toată lumea a fost de acord, dar nimeni nu a reuşit să precizeze direcţia din care venea. Eu şi domnul Hume fiind preocupaţi cu măsurătorile nu ne-am putut forma o opinie satisfăcătoare, dar ni s-a părut că sunetul s-a auzit dinspre nord-vest. Am cerut unuia din însoţitorii noştri să urce într-un copac, dar nu a observat nimic neobişnuit.”
Confuzia în legătură cu sursa zgomotului e tipică şi ea explică denumirea de „hărmălaie din ceruri”; multora li se pare că izvorul sunetului e în atmosferă. În realitate, ca fenomene naturale, deşi neobişnuite, ele sunt asociate cu mişcările seismice, sunetele izvorând de fapt de sub pământ. Seismologii nu au putut lamuri de ce cutremurele emit asemenea sunete ciudate în unele locuri, iar altele nu. Totuşi, din 1981, Observatorul Weston al Colegiului din Boston monitorizează activităţile seismice din Noua Anglie şi a colectat o cantitate considerabilă de date despre fenomenele de la Moodus. Este posibil ca aceste cercetări să lămurească mecanismul care se află la baza „hărmălăii din ceruri”.
Din 2008, cercetam si cautam adevarul in domenii precum istoria, religia sau metafizica. Am publicat peste 15.000 de articole; munca este imensa, dar si costurile aferente sunt foarte mari. Publicitatea Google Adsense nu acopera toate costurile, iar pentru a continua munca si proiectul, avem nevoie de ajutorul vostru. Orice donatie conteaza, indiferent de suma. Toti banii stransi se vor duce catre acest proiect, dar si pentru cercetarea unor subiecte controversate din istorie, inclusiv cercetari genealogice. Va multumim din suflet!
DONATI prin PAYPAL:
DONATI prin CONT BANCAR (ING BANK):
- Cont LEI: RO53INGB0000999917643869
- Titular: ASOCIATIA GENIA - GENEALOGIE SI ISTORIE CUI:51669957
- Email: contact@genia.ro
- Nr.inregistrare Min.Justitiei: 1036/A/2025
La 4 iulie 1808, Lewis şi Clark, liderii unei expediţii în Munţii Stâncoşi, au notat următoarea întâmplare în jurnalul lor: „De când am ajuns la cascadă am auzit în repetate rânduri o larmă care se isca in munţi, cam în direcţia nord-vest. Gălăgia se aude la diferite ore din zi si din noapte, uneori când e linişte deplină, iar cerul e senin, fără nicio urmă de nor. Ea consistă dintr-o singură lovitură, sau 5-6 descărcări în succesiune rapidă. Bubuitura e puternică si răsună întocmai exploziei unui obuz de şase pounds, la distanţa de trei mile.”
