1894: Tesla îşi prezintă un nou tip de maşină, acţionată prin rezonanţă pură
Pe 2 octombrie 1894, Asociația Americană de Electroterapeuti s-a întrunit la laboratorul lui Nikola Tesla – și a pășit într-un experiment viu, cum nu mai văzuse lumea vreodată. În centrul serii s-a aflat cel mai recent oscilator mecanic al lui Tesla. Acționat de abur la o presiune de 167 kg, două pistoane vibrau precis în fază opusă, de 80 de ori pe secundă. Pentru invitați, părea aproape fără efort – fără zgomot, fără abur care ieșea, doar silențios, precizie mecanică valorificată în energie electrică. Tesla a remarcat că presiuni și mai mari nu ar fi fost o problemă.
În timp ce oscilatorul vibra, aproximativ 50 de lămpi incandescente s-au aprins cu o strălucire constantă. Patru lămpi cu arc Helios străluceau, de asemenea, fără pâlpâirea caracteristică care afecta sistemele cu arc alimentate de dinamuri rotative obișnuite. După cum a observat jurnalistul, arcurile ardeau la fel de constant ca și cum ar fi fost conectate la o baterie. Dar, în culise, adevărata inovație a lui Tesla era la lucru. Pistoanele, echilibrate pe un arc cu aer comprimat, formau un sistem rezonant auto-susținut, oscilând la o frecvență naturală fixă. Legat direct la un generator electric, acest ritm mecanic producea curenți de perioadă constantă, în mare parte neafectați de variațiile sarcinii. Era un nou tip de mașină – una acționată nu prin rotație, ci prin rezonanță pură.
Apoi, Tesla a trecut la experimente fără fir. În mijlocul laboratorului deschis, a plasat un cerc mare de cupru – cu diametrul de 1,2 metri – complet deconectat de orice fir. În jurul pereților camerei, un conductor separat transporta curentul oscilatorului. Prin ajustarea capacității circuitului, Tesla a reglat câmpul, făcând ca tuburile vidate și lămpile mici plasate lângă cercul izolat să lumineze. Nu au fost implicate „unde radiate” clasice – Tesla demonstra inducția rezonantă localizată prin câmpuri capacitive și inductive, exact așa cum fusese proiectată mașina sa. Pentru a face efectul și mai tangibil, Tesla a dezvăluit un cerc mai mic, portabil, din sârmă fină, de aproximativ 90 cm în diametru, conectat la mânere. Vizitatorii puteau apuca mânerele și puteau simți șocurile sărind peste spațiu, curentul trecând prin bucla rezonantă reglată pentru a se potrivi cu capacitatea medie a corpului uman. Din nou, nu era vorba de unde electromagnetice așa cum le imagina Hertz, ci inducție directă printr-un câmp rezonant fin reglat.
Au fost expuse și motoare rotative – monofazate, atent sincronizate. Tesla a remarcat utilizarea formelor de undă proporționate cu pătratele sinusurilor timpului, două astfel de unde sinusoidale-pătratice fiind suprapuse în unghi drept. Seara s-a încheiat cu demonstrații de inducție statică și dinamică – tuburi vidate și becuri fosforescente aprinzându-se la distanță, încărcate exclusiv de câmpurile energizate din spațiul liber ale lui Tesla. Tesla a repetat în acea seară un punct pe care îl subliniase anterior: perfecționarea acestei mașini rezonante a fost fundamentul pentru visul său mai mare – transmiterea informaţiei și energiei la distanță, wireless.
Stând în acel laborator, privind lumina dansând wireless și simțind puterea sărind invizibil prin aer, nu erai doar martor la noi experimente; te afli chiar în începutul unei noi științe – știința lui Tesla – știința rezonanței.
Pe 2 octombrie 1894, Asociația Americană de Electroterapeuti s-a întrunit la laboratorul lui Nikola Tesla – și a pășit într-un experiment viu, cum nu mai văzuse lumea vreodată. În centrul serii s-a aflat cel mai recent oscilator mecanic al lui Tesla. Acționat de abur la o presiune de 167 kg, două pistoane vibrau precis în fază opusă, de 80 de ori pe secundă. Pentru invitați, părea aproape fără efort – fără zgomot, fără abur care ieșea, doar silențios, precizie mecanică valorificată în energie electrică. Tesla a remarcat că presiuni și mai mari nu ar fi fost o problemă.
