Universul are o conștiință? Mai mulţi cercetători cred că Universul este o entitate capabilă de auto-reflecţie!

Întrebarea este pe cât de veche, pe atât de radicală: Universul are o conștiință? Aceasta nu este doar o provocare filozofică, ci o întrebare care îi fascinează astăzi pe neurologi, fizicieni și cosmologi. Pe măsură ce știința încearcă să definească ce este conștiința și de unde provine, unele teorii propun că nu este un produs secundar al creierului uman, ci mai degrabă o proprietate fundamentală a Universului însuși, la egalitate cu spațiul, timpul și energia.

În ciuda progresului neuroștiinței, încă nu există o definiție comună și satisfăcătoare a conștiinței. În general, este descrisă ca abilitatea de a percepe, experimenta și a fi conștient de sine și de lume. Dar această descriere rămâne descriptivă, nu explicativă. Așa-numita „problemă” a conștiinței, identificată de filozoful David Chalmers, se referă tocmai la dificultatea de a explica cum și de ce activitatea neuronală dă naștere experienței subiective.

Paradigma dominantă în știință este cea materialistă: conștiința este considerată un fenomen care iese din complexitatea rețelelor neuronale. Cu toate acestea, această viziune are limitări structurale: nicio ecuație din fizica clasică sau cuantică nu prezice existența „sentimentului”. Și tocmai în acest vid conceptual intră teoriile alternative, precum panpsihismul și informaționalismul ontologic.

Panpsihismul propune o viziune radical diferită: conștiința nu apare, ci a existat întotdeauna. Fiecare element al Universului, chiar și cel mai elementar, posedă o formă rudimentară de experiență. Această perspectivă, la fel de veche precum gândirea filozofică orientală, revine acum în centrul dezbaterii științifice datorită contribuției fizicienilor și neuroștiinței de renume internațional.

Fizicianul Sir Roger Penrose, laureat al premiului Nobel pentru fizică, a dezvoltat împreună cu anestezistul Stuart Hameroff, teoria Orch-OR (Orchestrated Objective Reduction). Conform acestei ipoteze, conștiința ar fi rezultatul unor procese cuantice necalculabile, care ar avea loc în microtubulii prezenți în celulele neuronale. Punctul central al teoriei este că Universul, la nivel cuantic, conține deja bazele experienței subiective. Interacțiunea dintre minte și materie ar fi astfel mai profundă și mai structurală decât se crezuse anterior.

Christof Koch, unul dintre cei mai importanți oameni de știință în neuroștiință contemporani, susține o viziune distribuită a conștiinței. Potrivit acestuia, orice sistem capabil să integreze informația într-un mod coerent poate genera o formă de conștientizare. Din această perspectivă, conștiința nu este legată de un substrat biologic specific, ci este rezultatul complexității organizaționale a unui sistem.

Această viziune este oficializată de Giulio Tononi, cu teoria sa integrată a informațiilor (IIT). Teoria postulează că conștiința este informația integrată a unui sistem și introduce o măsură cantitativă, Φ(phi), pentru a evalua gradul de conștientizare. Potrivit IIT, Universul ar putea conține conștiință oriunde există structuri cu valori Φ ridicate, inclusiv sisteme artificiale sau cosmice.

Fizicianul teoretician Bernard Haisch a propus o ipoteză interesantă: conștiința ar putea fi o proprietate emergentă a vidului cuantic. Din această perspectivă, câmpul punctului zero – energia de bază a spațiului chiar și în absența materiei – ar acționa ca substrat universal al conștientizării. Orice sistem suficient de complex, cum ar fi creierul uman, s-ar putea „acorda” cu acest domeniu și poate genera experiențe conștiente.

Implicațiile acestor teorii sunt uluitoare. Dacă conștiința este o proprietate fundamentală a realității, atunci Universul nu este un mecanism orb, ci o entitate capabilă de auto-reflecție. Ideea că Universul se auto-observă prin formele de viață pe care le găzduiește – inclusiv pe noi – ne transformă radical locul în Cosmos. Nu am mai fi doar spectatori ai Universului, ci canale prin care Universul devine conștient de sine.

Ideea că Universul este conștient rămâne, până în prezent, o ipoteză neverificabilă empiric, dar câștigă teren în reflecțiile fizicienilor teoreticieni și filozofilor științei. Ceea ce odată părea a fi speculații metafizice găsește acum puncte de contact cu fizica cuantică, neuroștiința și informatica teoretică.

Poate că viitorul științei va fi tocmai acela al recompunerii a ceea ce a fost împărțit de secole: minte și materie, subiect și obiect, observator și Univers.