Un vechi poem indian ne vorbeşte despre o „maşină zburătoare” care se alimenta cu mercur. Cine folosea aşa ceva cu mii de ani în urmă?


Poemele indiene străvechi „Mahabharata” şi „Ramayana” vorbesc despre vimane – aeronave circulare – cu două punţi suprapuse, cu hublouri şi dom central. Vimanele scoteau un sunet melodios în zbor şi se deplasau „cu viteza vântului”.

Poemul antic indo-tibetan „Saniaranganasutradhava” explică astfel modul de propulsie al unor maşini zburătoare: „Corpul maşinii trebuie să fie puternic şi uşor, asemănător cu o pasăre în zbor. Înăuntru se aşează o instalaţie cu mercur şi o instalaţie de fier, pentru încălzire. Prin mijlocirea puterii care se ascunde în mercur şi care pune în mişcare un vifor, omul aflat în acest car străbate mari depărtări în zbor. Datorită mercurului, carul capătă o mişcare ca a trăsnetului”.

„Rig Veda” ne oferă o descriere a unei aeronave ce pare înzestrată cu un motor aeroreactor, adică un motor reactiv care necesită pentru funcţionare aerul atmosferic: „La mijlocul navei, o ladă grea, metalică, este izvorul forţei. De la această ladă, forţa trece în două ţevi mari, aşezate în faţa şi în spatele navei. Afară de ele, forţa mai trece prin opt ţevi îndreptate în jos, iar tijele de sus stăteau închise. Vârtejul se năpustea cu putere şi se izbea de pământ, săltând astfel nava în sus. Când nava se înălţa destul, ţevile îndreptate în jos erau închise pe jumătate, pentru ca nava să poată atârna în văzduh fără să cadă. Atunci partea cea mare a vârtejului era călăuzită în ţeava din spate, spre a putea ţâşni afară forţa eliberată ce avea să împingă nava înainte”.